Anii ’90: când românii luau cu asalt Occidentul. De la azil politic, la spargeri care au încins relațiile diplomatice

În anii ’90, România și-a vărsat disperarea peste granițe. Sute de mii de oameni au plecat spre Vest cum au putut: cu acte improvizate, cu cereri de azil, prin filiere dubioase, uneori trecând ilegal frontiera, alteori inventându-și o biografie convenabilă pentru autoritățile occidentale. Cei mai mulți căutau muncă și o ieșire din sărăcie. Dar odată cu ei au ieșit din țară și hoți, tâlhari, traficanți, escroci, iar presa occidentală a început să vorbească obsesiv despre „bandele românești”. În Germania, fenomenul a ajuns atât de mare încât a produs scandal politic, reacții ministeriale și chiar amenințarea unei crize diplomatice. 

Occidentul, mirajul suprem al unei Românii prăbușite

După 1989, România n-a intrat în libertate, cum suna sloganul festivist al tranziției, ci mai degrabă într-un amestec de libertate, mizerie, improvizație și haos. Magazinele erau goale sau scumpe, uzinele începeau să moară pe picioare, statul părea că și-a pierdut reflexele, iar pentru foarte mulți români ideea de viitor se reducea la o singură direcție: afară. În Vest. Oriunde, numai să fie dincolo.

Nu era vorba doar de emigrare, ci de o fugă colectivă. Românii plecau cu autocarele, cu trenul, cu pașapoarte obținute greu, cu viză de turist și gândul limpede că nu se mai întorc prea curând. Alții cereau azil politic, chiar și atunci când singura lor „persecuție” era foamea. Unii treceau ilegal granițele. Alții apelau la intermediari, la rețele, la documente false, la tot ce putea deschide o breșă în zidul occidental. Dacă în comunism românul visa la un televizor color și la o cafea adevărată, în anii ’90 visa la Germania, Italia, Austria, Franța sau Canada. Nu neapărat la glorie, mai degrabă la bani. La supraviețuire. La șansa de a nu mai sta la mila unui stat care nu mai controla mare lucru.

Din sărăcie, direct în legenda neagră a Europei

Vestul nu era dispus să-i primească pe toți cu brațele deschise, iar pentru românii ajunși acolo fără limbă, fără meserie recunoscută, fără sprijin și fără acte solide, supraviețuirea a devenit o probă brutală. Mulți au muncit la negru, în agricultură, pe șantiere, în menaj, în orice se găsea. Alții au cerșit. Dar o parte a ales drumul scurt, violent și spectaculos al infracționalității.

Așa s-a născut, în ochii presei occidentale, legenda neagră a românului anilor ’90: spărgătorul cu pașaport dubios, hoțul mobil, tâlharul care apare din Est, lovește repede și dispare. Nu era singurul tip de infractor din Europa acelor ani, firește. Dar era suficient de vizibil, suficient de insistent și suficient de exotic pentru a deveni subiect de primă pagină. Iar când presa occidentală își găsește personajul negativ preferat, îl mulge până la capăt.

În România, relatările despre „infractorii noștri” din afară au început și ele să curgă. Nu fără un soi de fascinație tulbure, amestecată cu jenă, furie și o doză de folclor interlop. Dintr-odată, românii nu mai plecau doar ca să spele vase sau să facă  curat. Plecau și ca să spargă oficii poștale, să smulgă seifuri din pereți, să opereze în benzinării, să fure din trenuri sau să-și schimbe identitatea de câte ori era nevoie. Europa descoperea forța de adaptare a est-europeanului. Numai că, în unele cazuri, adaptarea venea la pachet cu leviere, acte false și un foarte sănătos dispreț pentru lege.

Germania, țara unde povestea a explodat

Dintre toate statele occidentale, Germania a devenit terenul pe care scandalul a atins cota cea mai înaltă. Acolo, valul de spargeri atribuite bandelor de români a produs o reacție care a depășit cu mult simplul registru polițienesc. Presa relata aproape zilnic despre noi lovituri. Ziarele germane scriau despre bande înarmate, despre jafuri violente, despre grupuri mobile care loveau în mai multe landuri, despre solicitanti de azil prinși în plină activitate infracțională și despre polițiști epuizați de o criminalitate importată care părea fără sfârșit.

Potrivit relatărilor din epocă, peste 5.000 de spargeri într-un singur an erau puse pe seama gangsterilor români. Au fost create 28 de comisii speciale în Germania doar pentru a gestiona aceste cazuri. Numărul spune mult. Când un stat ca Germania scoate atâtea resurse pentru un singur fenomen, înseamnă că nu mai vorbim despre câțiva găinari exotici, ci despre o temă care a devenit problemă de siguranță publică și, inevitabil, problemă politică.

O captură invocată atunci de presă era spectaculoasă: 27 de români arestați lângă Kassel, toți cu cereri de azil politic. Imaginea era perfectă pentru tabloide și devastatoare pentru imaginea României. Omul venea din Est, cerea protecție, iar între timp spărgea poșta sau jefuia benzinării. Rețeta ideală pentru indignarea publică.

Seifuri smulse din pereți și jafuri care au îngrozit opinia publică

Presa germană descria cu lux de amănunte metodele acestor bande. Nu erau furturi delicate, de buzunar fin sau escrocherii de salon. Erau lovituri brutale, executate cu forță și viteză. Seifurile oficiilor poștale și ale magazinelor mici erau pur și simplu smulse din pereți și încărcate în mașini furate. Benzinăriile, unitățile izolate, punctele comerciale unde intervenția poliției era dificilă deveniseră ținte predilecte.

Un cotidian local din Germania afirma că numai în 1995 românii ar fi jefuit 135 de seifuri. În Marburg, o singură lovitură la un oficiu poștal s-a soldat, potrivit presei, cu un jaf de 35.000 de dolari. Nu erau găinării de cartier. Era deja un tip de criminalitate organizată, mobilă, agresivă, cu oameni care știau exact unde să lovească, cât timp au la dispoziție și ce risc pot să-și asume.

Într-un alt episod care a inflamat spiritele, un polițist german, Uwe P., a fost ucis într-o intervenție. O patrulare de rutină s-a transformat într-un caz de o gravitate uriașă după ce un Audi a forțat barajul, iar polițistul a fost lovit mortal. Presa a legat imediat cazul de o bandă românească. De aici încolo, discuția n-a mai fost doar despre spargeri. A devenit una despre violență pură, despre importul de criminalitate și despre incapacitatea statului de a ține piept fenomenului.

Când hoții români ajung subiect de cabinet guvernamental

Momentul în care situația a trecut de la rubrica de fapt divers la nivelul politicii mari s-a produs atunci când membri ai guvernului german au început să vorbească public despre impactul bandelor românești asupra relațiilor bilaterale. Ministrul federal de interne, Manfred Kanter, se arăta iritat de lipsa de dialog eficient cu autoritățile române. În relatările vremii, tonul era deja unul care depășea diplomația de salon.

La fel de grav a fost că un alt oficial important, ministrul dezvoltării Karl-Dieter Spranger, avertiza că acumularea fărădelegilor comise de infractori români ar putea prejudicia relațiile dintre Germania și România. Asta nu mai era panică de tabloid. Era mesaj politic. Era felul elegant al unui stat serios de a spune: „Ne-ați trimis prea multă mizerie, faceți ceva”.

Mai mult, într-o scrisoare adresată ministrului român Mircea Coșea, se invoca neliniștea opiniei publice germane față de jafurile violente comise asupra unor oficii poștale și benzinării. Iar peste toate plutea și problema ajutorului financiar acordat de Germania României după 1991. Cu alte cuvinte, germanii nu doar că dădeau bani unei țări în tranziție, dar vedeau cum din acea țară veneau și bande care le spărgeau seifurile. Nu era, firește, cea mai fericită combinație pentru prietenia bilaterală.

Suspiciunea care a făcut totul și mai toxic: complicități de acasă

Ca și cum valul de spargeri n-ar fi fost suficient, în spațiul public au apărut acuzații și mai grave: aceea că infractorii români ar fi fost ajutați chiar de funcționari din România. Unii anchetatori germani susțineau că anumite persoane arestate aveau și 20 de identități false, ceea ce alimenta suspiciunea că nu puteau obține asemenea documente fără sprijin din interiorul administrației românești, de la oameni corupți.

Anii au adus și alte scandaluri. Procurorul general din Köln a afirmat la un moment dat că diplomați români ar fi furnizat acte false unor delincvenți, contra cost. În același context au apărut și acuzații privind posibila avertizare a unor infractori de către polițiști români. Bucureștiul a negat, a cerut probe, a reclamat că acuzațiile au fost aruncate direct în presă înainte de a fi comunicate oficial pe canal diplomatic. Dar, într-un fel, răul fusese făcut. Germania vedea România nu doar ca sursă de criminalitate, ci și ca stat suspect de complicități, corupție și dublu limbaj.

Adevărul complet al acelor acuzații este greu de stabilit astăzi în fiecare caz. Dar esențial este altceva: ele au prins pentru că terenul era deja pregătit. Când ai mii de spargeri, bande itinerante, crime și o opinie publică în fierbere, orice suspiciune despre pașapoarte false și diplomați dubioși cade pe o masă deja plină de benzină.

Interpolul, plin de români rătăciți penal pe toate meridianele

Datele prezentate în presa românească din acei ani arătau cât de extins devenise fenomenul. Aproape 2.000 de cetățeni români erau urmăriți în străinătate pentru infracțiuni. Dintre aceștia, sute erau hoți, zeci tâlhari, asasini sau traficanți de droguri. În numai șase luni, fișierele Interpol se încărcaseră cu peste 1.400 de români implicați în afaceri judiciare în alte țări.

Țările preferate de „specialiștii” noștri erau Germania, Austria, Italia și Grecia, dar nu lipseau nici Belgia, Franța, Elveția, Anglia, ba chiar locuri exotice pentru imaginarul românesc de atunci: Maroc, Thailanda, Noua Zeelandă, Columbia sau Mongolia. Românul postrevoluționar se globalizase repede. Din păcate, nu întotdeauna cu contract de muncă.

Ce uităm convenabil când vorbim azi despre „străinii care ne invadează”

Sigur că nu trebuie falsificată imaginea: majoritatea românilor plecați în anii ’90 n-au fost infractori. Au tras din greu, au dormit câte cinci într-o cameră, au muncit pe unde au prins, au fost umiliți, exploatați și priviți de sus. Dar, în același timp, e la fel de fals să ne prefacem că n-a existat un val autentic de criminalitate românească în Vest și că el n-a cântărit greu în imaginea țării.

A existat, a fost mare, afost violent. A fost suficient de puternic încât să producă șocuri diplomatice, să umple presa germană și să facă guverne să vorbească apăsat despre România. Iar asta ar trebui reținut mai ales astăzi, când ne place să ne uităm de sus la imigranții veniți din Asia sau din alte zone mai sărace și să-i tratăm ca pe un pericol colectiv. Noi am jucat deja rolul ăsta în filmul Europei. Și l-am jucat zgomotos.

Să fim, așadar, serioși: înainte să ne apuce ifosele de popor occidental deranjat de străini, poate ar trebui să ne recitim puțin dosarul. În anii ’90, românii au plecat în Vest cu tot ce aveau: speranță, foame, improvizație, tupeu, disperare. Unii au dus muncă și sacrificiu. Alții au dus teroare, spargeri și scandal. Europa n-a uitat prea repede și n-ar strica să nu uităm nici noi.

CITEȘTE ȘI: Dispariția florăreselor din București: viața nevăzută din spatele tarabelor

Aurul dacic furat, patriotismul de paradă și lunga trădare a patrimoniului național