Mărturiile cutremurătoare ale actorului Mihai Gruia Sandu de la cutremurul din 4 martie 1977! ”S-a așezat în genunchi în fața Elenei Ceaușescu și…” Era militar și a scos oameni de sub dărâmături

4 martie 1977. O dată care a îndoliat România. Un cutremur de 7,2 grade pe Scara Richter a transformat Bucureștiul într-un oraș fantomă. Peste 1.500 de oameni au murit sub dărâmături, iar alte 11.000 de persoane au fost rănite. Clădiri emblematice, simboluri ale unor epoci, s-au prăbușit, lăsând în urmă un peisaj apocaliptic.

Printre stelele căzute în acea noapte de coșmar se numără Toma Caragiu, un geniu al comediei românești, regizorul Alexandru Bocăneț, care era acasă la marele actor, dar și Doina Badea, privighetoarea cu voce de aur.

Mărturii cutremurătoare ale actorului Mihai Gruia Sandu: ”Am încurcat-o, a început războiul!”

La 48 de ani distanță, unul dintre martorii dezastrului care a îngrozit Capitala rememorează, în podcastul Altceva cu Adrian Artene!

Actorul Mihai Gruia Sandu era, pe atunci, militar. A participat la misiunile de salvare ale victimelor. Infernul l-a trăit pe viu. L-a văzut de aproape. Iar mărturiile lui sunt, de-a dreptul, tulburătoare.

”La cutremur, în seara aceea, pentru că făceam parte din echipa artistică a regimentului, ne-am refugiat în locul în care stătea trompetistul, de care făceam poante militărești, să zic așa, și încercam să ne uităm la un film, era unul bulgăresc. Trebuia să se sune la și jumătate goarna de stingere, noi chiuleam, bineînțeles, doar cu asta ne ocupam, și, în momentul acela, cineva a spus: cutremur. Mai fuseseră, așa, mișcări, dar nu așa mari. Am luat-o ca pe o glumă, uite cum se sperie unii. Când m-am repezit să iau mantaua și căciula, zidul a plecat. Am ieșit și, atunci, un dobitoc de ofițer a strigat aviație inamică la mică înălțime.

Era un zgomot îngrozitor, în direcția aceea, spre Măgurele, se vedea cazanul, acolo se încălzea apa o dată pe săptămână, a căzut cazanul, a explodat, s-a văzut o flacără uriașă și un fum și când dobitocul de maior a spus aviație inamică la joasă înălțime, am zis: am încurcat-o! A început războiul taman acum când sunt eu aici? Au urmat momente de derută!

Au scos mașinile de război să ne ducem, că au căzut clădiri… Nu știam unde ne duce. Am ajuns la spitalul de urgență, unde am realizat dezastrul. Acolo a fost, cumva, centrul Bucureștiului. Cifrele de morți și răniți sunt, absolut, trucate, pentru că la vremea aceea nimic nu era real. Cu siguranță au fost mult mai mulți, dar nu trebuia să se spună”, a povestit cel cunoscut drept Arlechino.

”Veneau femei care spuneau: dați-mi copilul!”

Mihai Gruia Sandu avea să fie șocat de ceea ce vedea. Oameni morți și răniți, triați, treabă care urma să intre în atribuțiile lui și ale colegilor soldați.

”Când am ajuns acolo, am crezut că înnebunesc. Veneau mașini, autobuze de alea cu burduf, cum erau la ora aceea, pline cu…nu știam ce. A venit un domn de la Spitalul de Urgență și a venit un băiat  cu două sticle de alcool rafinat și a spus: băi, băieți, luați și voi să vă întăriți, că am o rugăminte la voi, să selectăm, morții, de o parte, răniții, de o parte. Morții și răniții erau cu sutele. Era noapte, era debandadă, erau urlete, veneau femei care spuneu: dați-mi copilul!

Nu-mi place să povestesc. Impactul emoțional a fost atât de puternic, că eu nu realizez că sunt 48 de ani de atunci. Sunt oameni care nu au trăit o viață. Momentul acela a însemnat o schimbare puternică în ceea ce sunt eu, pentru că una este informația, alta, cunoașterea”, a povestit actorul.

A vorbit cu femeia prinsă în mașină, cu soțul și cumnatul morți!

A rămas cu sechele, a mers chiar la doctor, care i-a dat un tratament cu pastile. Nu uită cum a venit Elena Ceaușescu și cum o femeia s-a pus în genunchi în fața ei. Și cum a vorbit cu o altă femeie, prinsă în mașină de blocurile de beton.

”După un an, aveam treabă la Universitate, iar tata îmi mă întreabă: de ce o iei pe la Piața Unirii? Ultimul loc și cel mai dramatic unde am lucrat a fost la Continental și, după un an, nu-mi dădeam seama că ocolesc locul ăla, pur și simplu. Eu nu luam troleibuzul care trecea pe acolo.

Am avut sindrom post seism. Am fost la doctor, mi-a dat niște barbiturice de m-a tâmpit total.

Am văzut și oameni răi, am văzut și hoți. L-am văzut pe comandantul meu, care era un om foarte rău, autoritar, și l-am văzut ținând în brațe o jucărie de pluș… Un om de doi metri plângând ca un copil.

După primele trei zile, au venit securiștii și au înconjurat locul, iar din grupul acela a sărit o femeie, a rupt cordonul, s-a așezat în genunghi în fața Elenei Ceaușescu și a începus să-i spună că e viu copilul ei, că știe, că-l vede.

Pe prima femeie vie o țin minte. Era pe stradă, nu într-un bloc, dar căzuse blocul peste mașină. Ea a stat într-o Dacia 1100, cu soțul și cumnatul ei morți, peste ea. De ce țin minte? Pentru că nu se putea ajunge acolo, erau fierbetoanele alea care împiedicau. Și, ca să ajungă la ea, au băgat un furtun și i-au trimis supă. Și trebuia cineva să stea de vorbă cu ea pentru că, dacă leșina, nu mai știau unde să sape, s-o localizeze. Și mi-a venit și mie rândul să vorbesc cu ea un sfert de oră. Vorbeam prostii, trebuia să-i abatem atenția… Stai cu doi morți pe tine și ăia sapă cu pikamerele.

Când am ajuns în noaptea aceea…Incredibil! Să fi fost 11 când am ajuns la Urgențe. Am auzit primul banc. Două au fost, de fapt. Nu se știa dacă a murit Caragiu și am auzit bancul ăsta: tovarășa Caragiu, ce părere aveți de cutremurul din 4 martie? M-a lăsat rece! Deci, la două ore după cutremur s-a făcut acest banc. Al doilea banc: sună telefonul. Alo, familia Popescu? Nu, un trecător!”, a încheiat ”Arlechino”.

Cine deţine informaţii despre acest subiect este rugat să ne scrie la [email protected], să ne sune la 0741 CANCAN (226.226) sau să ne scrie direct pe WhatsApp.