Mihai Gruia Sandu a rememorat Cutremurul din 1977. Militar atunci, a fost trimis la spital: „Am crezut că înnebunesc, am realizat dezastrul”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

România marchează astăzi 48 de ani de la cel mai devastator cutremur din istoria recentă, un seism cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, care a zguduit țara pe 4 martie 1977. În doar câteva minute, Bucureștiul s-a transformat într-un oraș al ruinelor, cu mii de vieți pierdute și un număr impresionant de răniți. Printre victimele acestei tragedii s-au numărat și personalități marcante ale culturii românești, iar amintirea acelei nopți fatidice încă provoacă fiori.

Spitalul de Urgență a fost un loc unde nu doar victimele fizice erau evidente, ci și trauma psihologică, iar ordinea a fost aproape imposibil de menținut. La vremea respectivă, autoritățile comuniste au minimalizat gravitatea dezastrului, iar cifrele oficiale privind numărul victimelor au fost, probabil, mult subestimate. Însă realitatea, văzută din apropiere de cei care au trăit acele momente, era mult mai dură.

48 de ani de la cutremurul devastator din 1977

Epicentrul cutremurului a fost în zona Vrancea, însă Bucureștiul a fost cel mai afectat. Clădirile vechi, multe dintre ele deja fragile, s-au prăbușit sub forța seismului, lăsând în urmă un peisaj apocaliptic. Blocuri întregi au fost distruse, iar operațiunile de salvare au fost haotice, desfășurându-se în condiții improprii. La vremea respectivă, nu exista un sistem organizat de intervenție în situații de urgență, astfel că misiunile de salvare au fost realizate de soldați, pompieri și voluntari, care s-au confruntat cu lipsuri și dificultăți logistice majore.

„4 martie 1977! O dată care a îndoliat România, un cutremur cu o furie de 7,2 grade pe scara Richter a transformat Bucureștiul într-un oraș fantomă. Peste 1.500 de suflete s-au stins sub dărâmături, iar alte 11.000 de persoane au fost rănite. Purtând cicatrici invizibile, dar adânci, clădiri emblematice, simboluri ale unei epoci, s-au prăbușit ca niște castele de nisip, lăsând în urmă un peisaj apocaliptic. Printre stelele care au căzut în acea noapte neagră se numără geniul comediei românești, Toma Caragiu, a cărui voce s-a stins sub ruine, Alexandru Bocăneț, regizorul vizionar, dar și privighetoarea cu voce de aur, Doina Badea. 48 de ani mai târziu, rănile încă dor, iar amintirile sunt la fel de crude ca în acea noapte fatidică. Ne vom întoarce în timp prin ochii martorilor acelui dezastru. Cunoscutul actor Mihai Gruia Sandu era pe atunci un tânăr militar, care a participat la misiunile de salvare a victimelor și a văzut infernul de aproape”, spune Adrian Artene, la începutul ediției  podcastului ALTCEVA.

Mihai Gruia Sandu a rememorat Cutremurul din 1977

La 48 de ani de la cutremurul devastator din 1977, care a zguduit România, actorul Mihai Gruia Sandu a rememorat momentele dramatice trăite în acea noapte, la  podcastului ALTCEVA, moderat de Adrian Artene. În martie 1977, Bucureștiul a fost lovit de un seism cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, iar capitala s-a transformat într-un oraș sub ruine. Aproape 1.500 de persoane și-au pierdut viața, iar alte 11.000 au fost rănite.

În acea perioadă, Gruia Sandu era militar în termen și făcea parte dintr-o echipă artistică a Regimentului. În momentul în care s-a produs cutremurul, el se afla într-o sală de recreere, încercând să vizioneze un film, alături de colegii săi. La început, nu a realizat gravitatea situației, fiindcă mai fuseseră mișcări seismice ușoare. Însă, imediat ce cutremurul s-a intensificat, clădirea în care se afla a început să se clatine, iar soldații au fost nevoiți să reacționeze rapid.

„La cutremur, pentru că nu aveau un sistem care se cheamă acum ISU (Inspectoratul pentru Situații de urgență), soldații făceau tot (…). În seara aceea, pentru că făceam parte din echipa artistică a Regimentului, ne-am refugiat în locul în care stătea trompetistul și încercam să ne uităm la un film bulgăresc, „Dulce și amar”. Trebuia să se sune la și jumătate (21:30, seismul având loc la 21:22:22-n.r.) goarna de stingere… Și în momentul acela cineva a spus «cutremur!». Mai fuseseră mișcări, dar nu așa de mari și am luat-o ca o glumă. Nu știam unde sunt mantaua și căciula și, când m-am repezit să le iau, zidul a plecat. Am înțeles că e groasă, am ieșit afară și atunci, pot să spun, un dobitoc de ofițer (maior), pentru că așa era, a strigat «Aviație inamică la joasă înălțime!», era un zgomot îngrozitor, și am zis… «am încurcat-o, a început războiul acum când sunt eu aici.

După aia au urmat câteva momente de derută. Dezorganizarea era absolut perfectă, n-am văzut în viața mea așa dezorganizare, așa panică… în care nimeni nu știa nimic, ordinele erau contradictorii. Au scos mașinile de război să ne ducem, că au căzut clădiri, dar mașinile de război nu funcționau pentru că se fura îngrozitor, nu mai aveau baterii, nu mai aveau cauciucuri. Au luat mașinile de la aprovizionare și într-un camion cu resturi de varză și de morcovi am ajuns, nu știam unde ne duce, la Spitalul de Urgență (Floreasca-n.r.) unde am realizat dezastrul pentru că acolo a fost, cumva, centrul Bucureștiului. Cifrele de morți și răniți sunt absolut trucate pentru că la vremea aceea nimic nu era real. Cu siguranță, au fost mult mai mulți, dar nu trebuia să se spună că, na, să nu intrați în panică, conform bancurilor. Când am ajuns acolo, am crezut că înnebunesc pentru că veneau mașini, autobuze din alea cu burduf, cum erau la vremea aceea, pline cu nu știam ce.

Spitalul de Urgență nu mai avea curent și operau în curtea interioară, la faruri de mașini pe jos. Morții și răniții erau cu sutele. Nu știai care este, era noapte, era întuneric, era debandadă, erau urlete. Veneau femei care strigau… «Dați-mi copilul!». Atunci am văzut o doamnă, am identificat-o după ani de zile, pe doamna Monica (Pop, medic oftalmolog-n.r.) care era studentă la Medicină și venise voluntar. Era un grup de studenți, din care o singură fată… ea era. Mi s-a părut foarte frumoasă. M-au luat unii și m-au băgat într-un cordon ca să nu mai intre atâta lume acolo. Nu-mi face plăcere să povestesc pentru că impactul emoțional a fost atât de puternic, că eu nu realizez că sunt 48 de ani. Sunt oameni care nu au trăit o viață și în momentul acela a fost o schimbare puternică în ceea ce însemnam eu, pentru că una este informația și alta este cunoașterea. Povestesc acum și asta este informație, dar când trăiești chestia asta, lucrurile se schimbă fundamental”, a povestit Mihai Gruia Sandu în cadrul podcastului.

Citește și: CUM ORGANIZEZI O SEARĂ ROMANTICĂ PENTRU IUBITA TA, DE 8 MARTIE! CHEF ORLANDO ZAHARIA NE-A SPUS SECRETUL