O promisiune de acum 18 ani. Hipodromul care n-a mai venit

Bucureștiul a avut cândva cai, derby-uri, gentlemeni cu binoclu și doamne elegante. A avut un hipodrom adevărat, european, unde se paria, se socializa și se trăia o formă de normalitate urbană. Apoi l-a pierdut. În urmă cu 18 ani, ni s-a promis că îl vom avea din nou. Suntem în 2026 și nu există nimic. Nici hipodrom, nici speranță. Doar terenuri scumpe și promisiuni vechi.

Când Bucureștiul avea cai, nu betoane

Bucureștiul a intrat în modernitate și cu ajutorul cailor. În 1875 lua naștere Jockey Clubul Român, sub patronajul Regelui Carol I, iar în 1905 arhitectul Ion Berindey începea construcția Hipodromului Băneasa. Nu era o improvizație, ci un complex vast, de peste 60 de hectare, cu piste de galop și trap, tribune, restaurante, grajduri și clădiri auxiliare.

Pe atunci, de la Muzeul Antipa în sus, pe Kiseleff, Bucureștiul ieșea „la Șosea”. Protipendada se plimba în trăsuri luxoase, mânate de muscalii descriși de Caragiale, mult mai elegante decât birjele obișnuite. Existau cofetării care îți serveau înghețata direct în trăsură, iar localuri precum „Bufetul” proiectat de Ion Mincu deveniseră repere mondene. Acolo, în 1937, Brâncuși și Petre Pandrea au chefuit prelung.

De la acele mese începeau rondurile și faimoasele bătăi cu flori de la Șosea. Era un oraș viu, elegant, cu ritualuri.

Unde era hipodromul? Exact unde nu-ți mai poți permite nimic

Hipodromul ocupa o suprafață uriașă: locul unde se află astăzi Casa Presei Libere, terenurile din spate, Pavilionul Expozițional, World Trade Center, până aproape de Grivița și vechiul capăt al tramvaiului 3. Spre vest se întindea către Dămăroaia, iar în jur existau sate și mahalale populate de grăjdari, potcovari, șelari, oameni legați organic de viața hipodromului.

Pe locul actualului Herăstrău erau cocioabe, iar la Bordei lumea petrecea primăvara, cu vin, grătare și lăutari. Bucureștiul avea spațiu, ritm și plăceri simple.

Ultimul derby și începutul sfârșitului

În 1950 apare ideea construirii Casei Scânteii. Zona de galop dispare, dar hipodromul de trap mai rezistă până în 1960. Atunci se dispută ultimul derby.

Era o lume pestriță: pariori cu binoclul la ochi, studenți care jucau câțiva lei, misiți, escroci eleganți, „cavaleri de industrie”. Printre pătimașii curselor se număra și Grigore Vasiliu-Birlic.

Hipodromul devenise o rămășiță de normalitate într-o Capitală tot mai cenușie.

Ziua de 21 aprilie 1960 schimbă definitiv destinul locului. Cu o zi înainte de aniversarea a 90 de ani de la nașterea lui Lenin, pe platoul Casei Scânteii se dezvelea monumentul liderului bolșevic.

Era imposibil ca Lenin să vegheze cursele de trap. Ideologic, nu se potrivea. Așa că hipodromul a fost desființat complet. Tribuna, grajdurile, anexele – toate au fost demolate. A rămas doar o clădire cu decorație de tip Pelișor, transformată în cantină.

Din 1960, hipodromul se mută la Ploiești. În paralel începe lichidarea cailor la țară, în numele mecanizării și colectivizării.

În 1962 se inaugurează Pavilionul Expozițional, apoi Circul de Stat, Sala Congreselor, hotelurile „Parc” și „Perla” de la Mamaia. Regimul își ridica simbolurile. Bucureștiul primea beton, cupole și statui omagiale. Caii dispăreau definitiv.

Promisiunea care trebuia să schimbe totul

În urmă cu aproape două decenii, Bucureștiul a fost, din nou, foarte aproape să creadă. Nu era o bârfă, nu era o dorință vagă, ci o promisiune formulată oficial, cu cifre, termene și nume. Regia Națională a Pădurilor – Romsilva anunța public intenția de a construi un hipodrom modern în nordul Capitalei, la maximum 25 de kilometri de oraș.

Argumentul era simplu și rușinos în același timp: România ajunsese, alături de Tirana, singura capitală europeană fără hipodrom.

Gheorghe Mohanu, director în cadrul Romsilva la acel moment, vorbea deschis despre proiect. Se căuta un teren de aproximativ 100 de hectare, suficient pentru piste de galop și trap, tribune moderne, grajduri, spații de agrement, restaurante și, desigur, zone dedicate pariurilor. Nu era vorba despre un hipodrom „de decor”, ci despre unul funcțional, comparabil cu cele din Europa Centrală.

Se făceau comparații directe: la Budapesta, hipodromul funcționa pe 76 de hectare, dar Bucureștiul avea nevoie de mai mult, pentru utilități și infrastructură. Agenția Domeniilor Statului trebuia să identifice terenul, iar printre localitățile vehiculate apăreau nume precum Periș, Balotești, Afumați, Petrăchioaia sau Domnești.

100 de hectare, 50 de milioane și un parteneriat „sigur”

Planul suna, pe hârtie, impecabil. Terenul urma să rămână în proprietatea statului și să fie contribuția publică într-un parteneriat public-privat. Investitorii privați, români și străini, ar fi trebuit să vină cu restul banilor.

Suma estimată: 40–50 de milioane de euro.

Investiția includea tot: de la pensiuni pentru cai și spații pentru personal, până la restaurante, zone de loisir și case de pariuri. Un mic oraș al eleganței, construit în jurul calului.

Romsilva anunța că procedurile juridice vor fi finalizate rapid, că în anul următor vor începe lucrările și că, în maximum trei ani, Bucureștiul va avea, din nou, hipodrom.

Era una dintre acele promisiuni rostite cu siguranță, cu fraze ferme, fără „dacă” și „poate”.

 ADS nu știa nimic

Doar că, aproape imediat, povestea a început să scârțâie. Agenția Domeniilor Statului, instituția-cheie care trebuia să pună la dispoziție terenul, a anunțat public că nu a primit nicio solicitare oficială din partea Romsilva.

Directorul general al ADS de atunci spunea, senin, că nu știe nimic despre un astfel de proiect. În acte, nu exista nimic. Pe teren, nu exista nimic. Doar declarații.

Se știa, totuși, un lucru: în județul Ilfov existau foarte puține suprafețe compacte de peste 100 de hectare. Tocmai de aceea, identificarea terenului devenea cheia întregii povești. Fără teren, nu exista proiect. Fără hotărâre de guvern, nimic nu se putea muta din administrarea ADS către Romsilva.

Trei ani care au devenit optsprezece

Termenul de „maximum trei ani” a trecut. Apoi au trecut cinci. Zece. Optsprezece.

Între timp, Bucureștiul s-a extins haotic, Nordul s-a umplut de ansambluri rezidențiale, iar fiecare hectar liber a devenit aur imobiliar. Ideea de a „pierde” 100 de hectare pentru cai a devenit, din ce în ce mai greu de digerat pentru un oraș flămând de dezvoltări.

Investitorii au dispărut din discursuri. Parteneriatul public-privat a rămas un concept frumos în prezentări PowerPoint. Nicio procedură nu a fost dusă la capăt, nicio piatră nu a fost pusă la temelie. Am întors-o ca la Ploiești, iar cine vrea hipodrom, chiar la Ploiești trebuie să meargă.

CITEȘTE ȘI: Fotbal pe întuneric: noaptea în care Giuleștiul a rămas în beznă și Rapid–PSG a ajuns de pomină

Laserul de la Măgurele, „Lumina extremă”: proiectul care a schimbat destinul științei românești