Plicul din 2007 care a întârziat 19 ani: Andreea Antonescu, MTV, Predator pe covorul roșu și scandalurile care au ținut România cu ochii cât cepele

La redacție a ajuns azi, pe bune, un plic trimis prin Poșta Română cu ștampilă din 2007. A stat la maturat prin cine știe ce depozit, a prins probabil două reorganizări, trei directori și patru greve, iar într-un final a aterizat la CANCAN.RO fix când nostalgia se plătește cash. Înăuntru o bucățică din România de atunci, cu MTV Awards, cu André, cu băieți care urmăreau muzica lor (prietenii știu de ce) și cu Andreea Antonescu în perioada ei de glorie, când orice apariție publică era eveniment național.

Plicul care a venit dintr-o Românie unde MTV încă conta

2007 e anul ăla în care MTV nu era doar un logo pe cablu, ci un fel de Oscar pentru liceeni, studenți și toți cei care credeau că viața se măsoară în hituri, poze pe Hi5 și bârfe din reviste lucioase. Pe atunci, trupa André era deja legendă urbană, nu doar formație pop. Oamenii încă fredonau melodiile lor, iar partea masculină din public se uita la clipurile lor mai ales pentru cupe. Cupele Andreei Antonescu. André, ca trupă, n-a luat vreun premiu la MTV Awards. S-a dus, a venit, s-a pozat, s-a comentat. Singura trofeizare menționată prin epocă a fost la Andreea Bălan, în 2005, pentru cel mai bun website. Nu pentru muzică, nu pentru coregrafie, ci pentru siteul de internet. Ceea ce, în 2005, era cam ca și cum ai fi câștigat Champions League pentru că ai un tricou frumos.

Aici e partea în care toți băieții care au crescut cu André își dregeau vocea și se făceau că schimbă subiectul. Că, vorba aia, nu era vorba doar de melodii. Dacă MTV ar fi avut categorie pentru „cel mai bun decolteu”, e foarte probabil că Andreea Antonescu ar fi plecat acasă cu statueta și cu încă doi-trei fani în plus, care o respectau pentru artă.

Între timp, istoria s-a scris cum s-a scris: Andreea Bălan a rămas în zona de muzică, show, reveniri, prezență constantă. Și, da, și-a „rezolvat” și partea de imagine și a ajuns-o la cupe pe Antoneasca. Andreea Antonescu a rămas, în folclorul pop al anilor 2000, originalul- roșcata care nu cerea voie nimănui să fie senzuală, într-o perioadă în care România încă se prefăcea că nu vede.

Când am deschis plicul: „Bă, ăsta e Predator?”

Și acum, piesa de rezistență: fotografia. Îți spunem sincer, prima reacție a fost panică scurtă. S-au încurcat pozele? Avem Predator la MTV? Pentru că imaginea e de zile mari, chiar la intrarea la Premiile MTV, cu un styling care pare făcut special pentru a intra în legendă.

Începem de jos: adidași albi, aproape invizibili. Dacă e Predator, nici nu-i trebuie, merge și așa. La pantaloni e greu de descris fără să simți că minți: blugi fusion în auriu, alb și albastru închis. Da, auriu. Auriul, evident, folositor pentru Predator la respins camerele termice, că altfel o depistau imediat. Sus, trecem la capitolul după atâtea lupte prin jungla urbană. Bluza e sfâșiată aproape complet în două, suficient cât să se vadă buricul și semnătura Andreei Antonescu, adică decolteul pe care îl știa tot cartierul în timp ce se cânta „Lasă-mă, papa, la mare”.

Șmecheria adevărată e însă de la gât în sus: ochelari negri, gen 3D, zâmbet dur, bronz serios și o freză care, cu tot pachetul, îți dă instant un vibe de „nu te apropia dacă nu știi ce faci”. Și aici apare întrebarea firească: dacă Antonescu era Predator, Bălan era Alien? N-avem confirmare, dar nici nu putem exclude.

În poza aia mai e ceva: un om, o fi fan, o fi jurnalist, o fi un suflet rătăcit, dar e clar curajos, pentru că îi cere autograf. În 2007, autograful încă era o monedă de schimb social. Îl luai pe bilet, pe caiet, pe o hârtie, îl arătai în clasă și erai cineva. Astăzi, ai face o poză, ai pune story și ai trece mai departe. Dar atunci, autograful era ca actul de proprietate: am fost acolo, am văzut, am atins legenda.

Episodul „trasului de codițe”: când televiziunea era ring și toată lumea știa a doua zi

În plicul nostru, pe lângă poza de la MTV, apar și fragmente din perioada în care Andreea Antonescu era pe toate canalele, fie că era invitată, criticată sau pusă în titluri mari. Unul dintre episoadele care a făcut vâlvă a fost cel cu Mihaela Rădulescu și momentul de la emisiunea „Steaua ta norocoasă”, care a fost descris în presă drept un schimb dur de replici și tensiuni pe platou.
Din declarațiile publicate atunci, Mihaela Rădulescu a spus că a considerat întâlnirea una nefericită, că a perceput comportamentul Andreei Antonescu ca fiind lipsit de maniere și că nu a vrut să tolereze ceea ce ea a numit obrăznicie. Tot ea a făcut diferența între cele două Andree: despre Bălan a vorbit ca despre o persoană amabilă și politicoasă, iar despre Antonescu a lansat critici dure, într-un limbaj care, în epocă, era combustibil pentru trei zile de talk-show.

De partea cealaltă, replica Andreei Antonescu a fost una rece, cu aer de „nu mă cobor”: a spus că Mihaela era un idol pentru ea, că nu vrea să intre în scandal, că este obosită și că nu înțelege de ce situația a escaladat. În stilul anilor 2000, inevitabil a apărut și cuvântul „invidie” în discuție. Asta era moneda emoțională a vremii: dacă te cerți, sigur e invidie. Dacă ai succes, sigur e invidie. Dacă plouă, probabil tot invidie.

Când fanii devin caz- povestea cu suspectul și uşa incendiată

În aceleași fragmente apare și un episod mult mai serios, relatat atunci în presă. Vorbim de un incident în care ușa apartamentului Andreei Antonescu ar fi fost incendiată, iar autoritățile ar fi avut un suspect identificat la acel moment. Din ce se relata, tânărul respectiv ar fi negat fapta, iar cazul urma să fie clarificat inclusiv prin verificări ale poliției. Ca și acum, în astfel de situații, presa vremii era plină de declarații, acuzații și contra-acuzații.

Important aici: ce putem spune responsabil este doar ceea ce reiese din relatare — că a existat un incident prezentat public, că s-a vorbit despre un suspect, că au existat declarații și că lucrurile s-au rostogolit mediatic. România acelor ani avea un talent special să transforme orice dramă într-un serial de seară, cu episoade, personaje secundare și cliffhanger în fiecare zi.

Războiul Andreelor: rivalitate, comparații, și o competiție care nu s-a oprit nici după trupă

Ultima piesă din puzzle-ul plicului e războiul de imagine dintre cele două Andree. Presa de atunci a împins constant ideea de competiție: una era jumătatea ingenuă, cealaltă jumătatea senzuală. Una ținea la imaginea de adolescentă, cealaltă se ducea mai apăsat în zona de femeie asumată. Apoi au venit comparațiile inevitabile. Cine a fost prima cu decapotabilă, cine copiază pe cine, cine apare mai provocator, cine e mai pe val.

În toată povestea asta, adevărul probabil era amestecat cu marketing, orgolii și mult zgomot mediatic. Dar pentru public, era perfect: două personaje recognoscibile, aceeași poveste reluată mereu, plus câte un episod nou ca să țină discuția vie.

Plicul din 2007 ne-a amintit o Românie în care MTV era reper, André era fenomen și Andreea Antonescu era, fără exagerare, un personaj pop-cultural care făcea valuri doar intrând într-o clădire. Poza de la intrare, cu styling-ul Predator și cu autograful cerut pe loc, e genul de document care explică perfect de ce unele imagini rămân mai tari decât orice premiu.

André n-a luat premiu ca trupă la MTV Awards. Dar, din ce vedem noi în plicul ăsta, Andreea Antonescu a luat altceva, mai greu de măsurat. a rămas în memoria colectivă. Iar asta, în showbiz, e uneori mai scump decât orice trofeu.

CITEȘTE ȘI: Poza din 2007 care explică tot: Cosmina Păsărin, fashion din Alice în Țara Minunilor

Julia Chelaru, sexy cu frâna trasă: poza din club cu cerceii statement