Povestea sfâşietoare a campionului de 9 ani! Mama l-a părăsit, fratele a murit, tatăl e bolnav şi sora surdo-mută

Ionuţ, un băieţel de 9 ani, este campion naţional la Kempo şi Sambo, însă ascunde o poveste de viaţă sfâşietoare. Băieţelul a fost părăsit de mamă, fratele lui a murit, tatăl este bolnav şi mai are o soră surdo-mută. Vine cuminte la antrenamente chiar şi în zilele în care nu are ce mânca. Chiar şi aşa, singurul lucru pe care şi-l doreşte este să fie în continuare nr. 1.

”#Campionul. Stau cu degetele în aer în faţa tastaturii şi îmi dau seama că sunt cel mai neputincios om din lume în clipa asta: nu ştiu ce să scriu, deşi aş vrea, totuşi, să scriu. Tocmai ce m-am întors de la o filmare, am avut întâlnire cu un Ionuţ, un băieţel de 9 ani, care trăieşte într-o sărăcie lucie, dar care are în căsuţa lui mică, cu sobă din lut, un perete plin de diplome şi medalii de aur. Da, am zis bine: de aur. Cam 10 km merge de acasă până la sala de antrenamente de 2-3 ori pe săptămână.

Mama l-a părăsit acum vreo 4 ani, adică pe vremea când el avea doar 5. Tatăl e bolnav, urmează să meargă la un doctor pentru a vedea ce e cu plămânii lui, munceşte cu ziua, a căzut de pe o casă, în timp ce muncea, acum ceva vreme şi s-a rănit, iar fratele lui cu care se afla atunci, a căzut şi el şi a murit.

Sora lui Ionuţ e surdo-mută şi locuieşte la un internat în Bucureşti de luni până vineri, apoi se întoarce acasă la ai ei.

Într-o zi, la antrenament, i s-a făcut rău. Antrenorul nu ştia ce să îi facă şi la un moment dat l-a întrebat: „Tu ai mâncat ceva azi?” „Nu”. „Dar când ai mâncat ultima dată?” „Acum o zi”.

Băieţelul ăsta mi s-a lipit de suflet precum o cocă de cozonac printre degete. E atât de frumos, dar atât de frumos, plin de bun simţ, atât de optimist şi atât de senin, încât m-a lăsat fără întrebări şi fără vorbe în faţa microfonului.
M-am trezit ţinându-l strâns în mână, în timp ce mă uitam mută la copil.

„Ai nevoie de ceva, îţi doreşti ceva?”, îl întreb eu la un moment dat.

”Nu, nu am nevoie de nimic”, îmi răspunde el cu o uşurinţă de îmi taie răsuflarea.

„Dar dacă mâine ar fi Crăciunul, ce ţi-ai dori să îţi aducă Moş Crăciun?”

Pauză. Apoi răspunde: „Să-mi aducă …sănătate şi să iau locul 1 în continuare”.

Eu am văzut cu ochii mei că are nevoie de lemne, ca să aibă cu ce face focul în casă, de un aragaz, că ăla de pe hol e în ultimul hal, de o baie şi de încă o cameră, ca să nu mai stea cu sora şi tatăl lui într-o singură cameră unde mănâncă, se spală, îşi face temele. Apropo, e foarte bun la matematică şi îi place şi muzica, uneori mai cântă şi prin casă.

Am şi contul tatălui lui, orice bănuţ e binevenit inclusiv pentru mâncare, haine, rechizite şi echipamente sportive. Cine e interesat să îl ajute pe Ionuţ să îmi dea de veste la [email protected].

Am râs, ne-am jucat, am glumit, am fost cu el la sala de antrenamente, la plecare l-am pupat, el s-a ruşinat, eu m-am ţinut băţoasă până am ajuns în Bucureşti, iar acum plâng de-mi sare cămeşa de pe mine. Mi-e greu să înţeleg cum unii copii sunt nevoiţi să trăiască de pe-o zi pe alta, în timp ce fac nişte sacrificii mai mari decât ei”, a scris Cristina Hurdubaia pe Facebook.