Scandal la Teatrul Naţional! Mihai Călin, ars de Ion Caramitru: ”Nu mai suport minciuna!”

„Domnul Mihai Călin, angajat al Teatrului Naţional «I.L. Caragiale» din Bucureşti în funcţia de actor, a folosit în timpul spectacolului cu piesa «Furtuna», prezentat în cadrul Festivalului de Teatru în aer liber de la Salonic, replici în limba engleză, în afara textului spectacolului, care era prezentat în limba română şi supratitrat ca atare”, este decizia pe care managerul instituţiei, Ion Caramitru, a luat-o. 

 

Simona Tache a scris toată povestea pe blogul ei. 

 

Sancţiunea e una minimă pentru o abatere ce ţine de deontologie, a explicat directorul general al TNB, Ion Caramitru, pentru scena9.ro. „Când se joacă acest spectacol la Bucureşti, Mihai Călin improvizează în limba română. A improvizat şi la Salonic, unde spectacolul se juca în limba română şi se traducea pe un ecran în greacă. Aceleaşi lucruri pe care le spusese la Bucureşti în limba română trebuiau să fie traduse pe ecran. Nu, el a folosit limba engleză, ceea ce era şi împotriva regiei, care nu i-a permis”, explică Ion Caramitru, contactat telefonic pentru a-şi spune punctul de vedere. El susţine că, după primul spectacol de la Salonic, i-a spus lui Mihai Călin să nu vorbească în engleză, pentru că iese din convenţia personajului. Cu toate acestea, „a făcut-o din nou în a doua seară. A încălcat orice limită şi a primit o sancţiune uşoară”. Caramitru mai spune că decizia a aparţinut unei comisii din care el n-a făcut parte, care ceruse iniţial o sancţiune mai dură. 

 

”M-am întâlnit cu Mihai Călin săptămâna trecută, pentru a înţelege ce s-a întâmplat în Grecia şi după aceea”. Mai ales că, în urmă cu doi ani, Caramitru îi înmânase, la Gala UNITER, premiul pentru cel mai bun actor în rol secundar fix pentru Caliban, personajul lui din „Furtuna”. ”Am ajuns să vorbim despre problemele teatrului la care joacă din 1990: o renovare făcută pe bani mulţi, dar cu improvizaţii, un repertoriu plin de comedii uşoare, spectacole programate din scurt, săli închiriate frecvent pentru cântări şi piese de calitate discutabilă, dar intens promovate.”

 

”De cum intri în Teatrul Naţional Bucureşti îţi zâmbesc cumsecade Fuego şi Ştefan Hruşcă. Spectacolele lor de Crăciun – găzduite de TNB în schimbul unei chirii – sunt incluse în mănunchiul de flyere capsate pe care-l primeşti la uşă. Panouri cu cei doi artişti, plus alte spectacole din afara instituţiei, sunt aşezate în foierul teatrului, în dreapta unui autoturism Mini Cooper parcat acolo acum câţiva ani, ca reclamă. În schimb, afişele pentru piesele TNB sunt undeva în spatele maşinii: mai mici, dispuse milităreşte, la distanţe egale. ”

 

La întâlnirile cu directorul teatrului, Ion Caramitru, actorul Mihai Călin a cerut de mai multe ori explicaţii pentru deciziile de management. I s-a răspuns adesea cu întrebarea: „Şi care-i treaba ta?” La 49 de ani, dintre care 26 petrecuţi la TNB, Călin se simte încă adesea ca un „studenţaş tras de urechi”, îndemnat să-şi vadă de roluri şi-atât. Zice însă că nu poate însă să treacă cu vederea ce se întâmplă dincolo de scenă: „Altfel te transformi într-un funcţionar care vine, îşi face treaba şi nu-l interesează. Ce-ţi dă directorul, aia faci, eşti cuminte, n-ai nicio poziţie, nu funcţionezi ca un om întreg”. Iar teatrul nu poate fi aşa.

 

„Întotdeauna mi-am văzut de treabă, numai că ştii cum e: creşti în vârstă, te maturizezi, ai nişte aspiraţii şi vezi că împrejur sunt lucruri anormale. E normal să le discuţi, chiar dacă sunt contradictorii, trebuie să te manifeşti liber. Nu mai suport minciuna.” – Mihai Călin, actor la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti

 

Scena9: Ce rol are improvizaţia în teatru?

 

Mihai Călin: ”Improvizaţia este esenţială în timpul repetiţiilor, când se naşte un spectacol. Piesa se bazează pe învăţarea textului de către actor: trebuie să ştii foarte bine textul, să ştii ce spui, de ce spui, şi apoi să creezi un personaj din gândurile acelea şi din scriitura autorului. Dar când creezi personajul pe scenă, el devine un om viu, nu este un automat care spune vorbe. Teatrul modern se bazează pe un schimb între regizor şi actor: regizorul nu poate crea spectacolul dacă nu primeşte de la actor nimic. În cazul spectacolului „Furtuna”, regizorul Alexandru Morfov – care este un nebun după improvizaţie, în sensul frumos – a adaptat textul. Nu este textul original, cap-coadă, al lui Shakespeare: este retradus şi adaptat. În timpul repetiţiilor ne-a cerut improvizaţie şi iniţiativă, să nu fim nişte actori care primesc o indicaţie de la regizor pentru orice pas sau orice gest pe care-l fac. Am improvizat şi s-a ajuns la o formă a textului. Pe lângă asta, el ne-a încurajat – şi chiar ne-a dat sarcina – să interacţionăm în anumite momente cu publicul. Asta am făcut de la premieră până acum. Improvizaţia asta face parte din rolul meu, Caliban – am luat premiul UNITER pentru cel mai bun rol secundar în 2015. Eu am improvizat mult mai mult în spectacol. Din păcate, totul se bazează pe o problemă de fond, iar ăsta este un pretext doar. Sunt dezamăgit că domnul Caramitru a luat-o personal. ”

 

În ce a constat improvizaţia în spectacolul respectiv?

 

”Domnul Caramitru a zis că n-a fost de acord cu folosirea limbii engleze. Spectacolul se desfăşura la Salonic, în faţa unui public grec. Eu am nişte interacţiuni cu publicul. Sunt improvizaţii: textul la care am ajuns de comun acord cu regizorul era tradus într-adevăr pe două ecrane, supra-titrat în greceşte. Dar momentele de improvizaţie nu pot fi traduse, sunt improvizaţie absolută. Nu ştiu nici eu dinainte ce-o să spun. Regizorul ne-a zis să implicăm publicul şi am o mică temă de improvizaţie.

 

La începutul spectacolului dau cuiva din primul rând un carneţel şi o pană de gâscă cu care eu voi scrie mai târziu şi-l rog să-mi ţină recuzita asta pentru mai încolo. Îi zic să nu plece, fiindcă mă lasă fără carneţel şi am nevoie de el. Asta e tema, dar lucrurile se mai schimbă: persoana aceea îmi răspunde, eu mai zic ceva şi nu ştiu ce-aş fi putut pune pe ecran în greceşte. Lucrurile se întrepătrund: se iese şi se intră din personaj, dar relaţiile se păstrează. Relaţia dintre noi şi Prospero [interpretat de Ion Caramitru – n.r.] a fost întotdeauna un pic de adversitate indusă. Conceptul personajului meu este: „insula e a mea, zestre de la mama, iar tu mi-ai furat-o”. Îl urăsc pe Prospero, îl blestem, îl scuip.

 

La un moment dat, Prospero găseşte un chiştoc de ţigară stins pe scenă, e nemulţumit că cineva a fumat, se uită sugestiv spre public şi pleacă spre culise. Eu mă strecor pe cealaltă parte a scenei şi spun către public, cu adversitate faţă de Prospero, că nu ne dă voie să fumăm în teatru. Am sunat-o pe o prietenă româncă de-acolo să-mi spună cum să zic în greceşte. Toate traducerile pe care mi le-a trimis erau ceva foarte convenţional, ca de spital, de tipul: „Este interzis fumatul în teatru”. Or eu trebuia să prind o notă de adversitate, care ţine de relaţia Prospero-Caliban. Şi atunci am hotărât să zic replica în engleză, fiindcă în greceşte era foarte complicat şi suna aseptic. M-am gândit cu câteva minute înainte. Cum să zic: „We are not allowed to smoke”? Sună convenţional… Şi mi-a venit: „This motherfucker hates the smokers!” Domnul Caramitru nu a auzit replica, sunt actori de-acolo care au zis asta. A auzit ceva ieşind din scenă şi a întrebat: „A vorbit în engleză? Ce-a zis?” Iar cineva i-a spus. Dar contează şi cum i-a spus, pentru că dacă cineva i-a zis că „v-a făcut motherfucker…” 

 

Ar fi luat-o personal

 

A luat-o ad litteram, cumva, pentru că „motherfucker” înseamnă de fapt „nenorocitul”. A fost un spectacol excelent, într-un amfiteatru în aer liber, deasupra Salonicului, cu luna plină pe cer. Era o stare foarte specială. După primul spectacol, domnul Caramitru mi-a făcut scandal în autocar. Dintr-un capăt în altul al autocarului, m-a întrebat dacă mi-a cerut regizorul să vorbesc în engleză. Şi zic: „Nu, nu mi-a cerut regizorul să vorbesc în engleză”. „Şi atunci cum îţi permiţi să vorbeşti în engleză, să bagi vorbe de la tine? Trebuie tradus, nu e deontologic!” Şi am zis: „Staţi un pic să vă explic!” „N-ai ce să-mi explici!”, mi-a strigat şi s-a întors cu spatele. El spune acolo că m-a avertizat să nu vorbesc în engleză, însă n-a fost un avertisment: mi-a cerut explicaţii, dar n-a ascultat explicaţiile. Din păcate, tot ce scrie acolo legat de folosirea limbii engleze e un pretext. A luat personal acea expresie: „This motherfucker hates the smokers!” Nu e nicidecum ceva personal şi nu dau socoteală nimănui legat de ce fac în rol. I-am explicat şi doamnei Ilinca Tomoroveanu, care-i directoarea artistică şi conduce comisia de disciplină: eu pe scenă nu joc cu directorul. Ion Caramitru e directorul general al teatrului, dar asta nu înseamnă că trebuie să fiu respectuos în fiecare rol, pe scenă. Nicidecum, îmi pare rău. 

 

Au mai existat asemenea cazuri, în care actorilor să li se impute faptul că au improvizat?

 

”Sunt cazuri foarte vechi. Lui Claudiu Bleonţ, acum mai bine de zece ani, i s-a reproşat nu că ar fi improvizat, ci că a făcut anumite pauze. Este dezamăgitor că, în ultimii ani, a existat o conducere din ce în ce mai autoritară, ca şi cum actorii ar fi nişte elevi de şcoală care ar trebui puşi la punct prin sancţiuni. A fost o atmosferă destul de puţin propice creaţiei. În ultimii ani, am avut câteva luări de poziţie în anumite şedinţe, în legătură cu ce se întâmplă prin teatru, cu programul teatrului sau cu altele. Iar domnul Caramitru a reacţionat negativ, chiar vehement uneori, s-a enervat.

 

E adevărat că după două-trei luări de poziţii dintr-astea şi eu m-am enervat, pentru că nu accept să fiu tratat cu dispreţ, mi se pare anormal să mi se spună: „Şi care-i treaba ta?” Sunt actor la Teatrul Naţional de 23 de ani, plus trei ani în care am fost colaborator în Trilogia Antică a lui Andrei Şerban. Întotdeauna mi-am văzut de treabă, numai că ştii cum e: creşti în vârstă, te maturizezi, ai nişte aspiraţii şi vezi că împrejur sunt lucruri anormale. E normal să le discuţi, chiar dacă sunt contradictorii, trebuie să te manifeşti liber. Nu mai suport minciuna.

 

Am mai luat un avertisment acum vreo opt luni, fiindcă am lipsit de la o repetiţie, deşi în dimineaţa repetiţiei, i-am dat un mesaj pe telefon regizorului tehnic şi i-am spus că îmi cer scuze, că încerc să ajung, dar s-ar putea să nu pot. N-am contestat avertismentul, pentru că mi s-a părut penibil. ”

 

Cum se dau asemenea avertismente, cum arată procedura din punct de vedere birocratic? 

 

”Din păcate, au mai fost acum câteva luni două situaţii în care actori importanţi ai teatrului au fost sancţionaţi pe diverse motive. Ei au acceptat. Problema – dezamăgitoare şi incredibilă – a fost că noi, colectivul artistic al teatrului, am fost convocaţi pentru a ni se prezenta aceste abateri disciplinare. Domnul Caramitru ne-a spus – nici mai mult, nici mai puţin – că nu ştie cum să reacţioneze şi ne-a cerut nouă să-i propunem tipul de sancţiune. Iarăşi am luat cuvântul şi i-am spus: „Iertaţi-mă, sunteţi director. Dacă consideraţi că trebuie să fie sancţionaţi îi sancţionaţi, ei au dreptul la contestaţie dacă se simt nedreptăţiţi. Se discută, e o comisie…” Nu s-a mai întâmplat niciodată să ni se ceară nouă să propunem o sancţiune contra colegilor noştri, nu înţeleg ce fel de abordare e asta. Şi iarăşi s-a supărat. Iertaţi-mă: am 49 de ani, fac asta din pasiune, din asta trăiesc, nu mai accept să fiu tratat ca un studenţaş tras de urechi, să mi se spună: „Nu e treaba ta!”  Avertismentele sunt în primul rând un pretext pentru o adversitate pe care domnul Caramitru şi-a manifestat-o pentru nişte întrebări care l-au deranjat. N-am cum să nu întreb.”

 

Cum a început? 

 

”Cred că totul a început odată cu renovarea teatrului, cu faptul că ne lăudăm fenomenal cu această renovare a teatrului, dar care este cu mari probleme. S-au cheltuit 70 de milioane de euro şi – cu toate că s-au făcut anumite lucrări – nu s-a schimbat tehnica de scenă nici la Sala Mare, nici la Sala Studio. La Sala Mare n-avem anumite lumini de faţă, pentru că arhitectul are drept de autor pe nu ştiu ce modificare a tavanului. Din cauza asta sunt patru loje care nu se pot folosi, pentru că nu se vede scena de-acolo. Şi-atunci au fost puse nişte standere de care s-au agăţat nişte proiectoare, ca la casa de cultură. Nu poţi să pui lumini de faţă sus, în avanscenă. Nu spun că a făcut Caramitru asta, dar sunt probleme. S-a făcut încă o sală, în acelaşi timp s-a redus spaţiul pentru depozitarea decorurilor, ceea ce face mai grea montarea şi demontarea. Pentru un teatru din 2017, făcut cu atâţia bani, existau soluţii. La Budapesta există scenă modulară, totul e foarte modern şi se lucrează foarte uşor. La noi, mecanica de scenă a rămas cea din ’73, de când s-a inaugurat Teatrul Naţional. „Nu-i treaba ta!” Ba e treaba mea, pentru că joc acolo şi scârţâie totul şi trepidează.”

 

”A mai fost un moment, în care domnul Caramitru a intrat „în război” – aşa s-a exprimat el – cu fostul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, pe tema concursurilor de manageriat: dacă e bine să se deschidă concursurile. Acum, legea spune că un director al unei instituţii de cultură este obligat să aibă licenţa în domeniul respectiv – nu masterat, nu doctorat. La un teatru, de exemplu, director poate fi doar un actor, un regizor sau un scenograf. Un filolog, un filosof sau un sociolog – cineva licenţiat în ştiinţe umaniste – care după aceea toată viaţa s-a ocupat de artele spectacolului, n-are voie să fie director de teatru. Din câte ştiu eu, Vlad Alexandrescu a vrut să modifice acest lucru. A fost o şedinţă cu toată lumea în care conducerea a cerut pur şi simplu întregului colectiv artistic şi tehnic să fim alături de direcţie în acest război cu ministrul Culturii. Aici, chiar: ce treabă avem noi cu asta? Foarte bine, domnul Caramitru n-a fost de acord cu asta, dar nu înţeleg de ce a trebuit să ne implice pe noi. De fapt, l-a acuzat pe ministru de „stalinism”, că vrea să ne ia sala Media, care oricum este exclusiv dedicată închirierilor, şi s-o dea Centrului Naţional al Dansului. La şedinţa aceea am luat şi eu cuvântul, am spus câteva lucruri şi s-a enervat. De-atunci au mai fost momente. „No Man’s Land”, un alt spectacol foarte bun al teatrului, se joacă rar. Pentru premieră nu s-a făcut nicio reclamă, niciun gest de PR. Cu şase zile înainte de premieră nu se ştia în Bucureşti că se va juca. Am întrebat-o pe doamna Ilinca Tomoroveanu, directorul artistic: „Ştiţi că nu s-au pus bilete în vânzare? Nu e nimic în program”. Mi-a replicat nervoasă: „Asta e treaba ta acum?” Sigur că-i treaba mea, cum să nu fie? Altfel ne transformăm în nişte funcţionari. Sunt oameni care n-au fost băgaţi în seamă de ani de zile, de 10-12 ani nu li se dă de lucru. Într-o meserie vocaţională este extrem de frustrant. Poate că în alte meserii te bucuri că te duci la serviciu şi stai degeaba şi te odihneşti şi joci Minecraft şi pleci acasă. Aici nu-i aşa.”

 

”Îmi pare rău s-o spun, dar am văzut oameni trataţi foarte rău de către domnul Caramitru în ultimii ani. Au fost daţi afară pe uşă când voiau să discute anumite probleme. Sau actriţe cărora nu li s-a permis să intre la o audiţie, cu toate că-şi doreau. Indiferent cum ar fi omul ăla, chiar dacă eşti adversarul lui, chiar dacă au existat confruntări, nu poţi să-i interzici unui om să încerce să-şi facă meseria. În momentul ăla ştii că-i faci rău cu bună ştiinţă. 

 

Una dintre primele luări de poziţie a fost când am vorbit despre MyStage, care s-a înfiinţat acum doi ani pentru Festivalul Naţional de Teatru. O firmă luată de la zero, deci o firmă no name, care avea în portofoliu doar Teatrul Naţional şi care avea un comision enorm. Acum l-au scăzut la aproximativ 9%. La casă, biletele costă între 40 şi 80 de lei. Să zicem că iei două bilete a câte 60 de lei. Pe MyStage le iei cu aproximativ 130 de lei, adică un comision de vreo 10 lei pentru două bilete. I-am zis asta: „Domnule Caramitru, e foarte mult”. Oricum, în ultimii preţul biletelor de la Naţional a crescut. Pentru „Furtuna”, toate biletele erau 80 de lei când au fost puse în vânzare. E mult 160 de lei pentru două persoane şi, prin urmare, după premieră nu prea se umplea sala. Şi e un spectacol foarte mişto. Nu sunt neapărat un stângist, dar dacă îndepărtezi publicul tânăr sau mai puţin cu dare de mână, te duci către o zonă elitistă, însă elitistă doar financiar. Am zis că, dacă tot e o firmă no name, ar intra şi cu mai puţin de 10%. Şi-au făcut numele cu Teatrul Naţional.”

 

S-a vorbit despre legături cu unul dintre fiii lui.

 

”El a negat. Nu ştiu, probabil că are dreptate. Toate astea au făcut să izbucnească în avertismentul de acum opt luni şi acum iarăşi, când domnul Caramitru a luat-o personal, că l-aş fi înjurat eu. 

 

Un alt motiv pentru care s-a enervat a fost că i-am spus într-o şedinţă că după părerea mea ne ducem încet-încet pe o pantă a comercialului, puţin cam periculoasă. E-adevărat că teatrul are un plan de vânzări de bilete, fiindcă trebuie să te intereseze şi asta, nu poţi să zici: „Nu-mi pasă câtă lume vine la teatru”. Trebuie să existe şi venituri suplimentare, din închirieri de săli sau altceva, e nevoie de fonduri suplimentare. Însă când te duci la teatru şi vezi în lobby ce spectacole vin acolo: Fuego, Hruşcă, kazacii zburători… În fiecare luni se închiriază sălile pentru cele mai comerciale spectacole de teatru din Bucureşti. Întâmplător sunt cu Horaţiu Mălăele şi Ion Caramitru. OK, spectacole de succes. Dar spectacolele acestea poartă pe antet „Teatrul Naţional Bucureşti” şi nu sunt ale Teatrului Naţional. Să închiriezi în fiecare zi de luni şi în alte zile în care ar trebui să fie spectacolele teatrului mi se pare cam mult. Seamănă cu Palatul Copiilor sau cu Sala Palatului. Afişele Teatrului Naţional sunt micuţe şi pierdute pe-acolo, iar cele ale spectacolelor din afara TNB sunt mari şi colorate. Iar publicul bineînţeles că vine să vadă vedete şi comedie, în primul rând. Este cel mai facil lucru să vii cu cele mai comerciale spectacole din Bucureşti pentru a face vânzare de bilete. Am zis că eu cred că sunt spectacole valoroase şi unele din producţiile teatrului. Totuşi, suntem un teatru subvenţionat cu mulţi bani şi e Teatrul Naţional: ar trebui să se joace mai mult spectacolele importante. 

 

Eu sunt mare fan Thomas Ostermeier. Este un mare regizor german, directorul Schaubühne din Berlin, care a fost în România cu câteva spectacole. El a fost numit pe la 30 şi ceva de ani la conducerea Schaubühne şi era speriat la început, cu 230 de angajaţi. Spunea însă că e senzaţional să conduci un teatru subvenţionat şi să poţi să faci artă, să nu ai presiunea comercialului, a vânzării de bilete, de pe piaţa liberă şi care e foarte dură. Şi care te obligă să faci anumite compromisuri, pentru că dacă nu ai încasări nu plăteşti salariile, actorii joacă pe gratis. S-a tot vehiculat în ultimii ani această scuză în legătură cu un spectacol sau altul de la Naţional: „Ce vrei? Umple sala!” OK, dar poate nu atât de des. Sau hai să găsim alte soluţii. Cred că se umple sala şi cu spectacole bune. Practic, am zis câteva lucruri, de vreo trei ori. ” „Nu e vorba de un rol sau de altul, de o piesă sau de alta, ci de viaţa ta”

 

Repertoriul cum e stabilit?

 

”Nu ştiu. În ceea ce priveşte programul: de mulţi ani se face pe două-trei săptămâni doar, iar asta blochează actorii pentru alte colaborări, blochează alte teatre. Acum s-a extins programarea la vreo şase săptămâni, dar nu e, din păcate, o regulă. Plus că nu se pun la vânzare biletele pe întreaga perioadă programată. Noi am tot încercat – pentru că suntem teatrul cel mai mare, cu cei mai mulţi actori şi colaboratori, cu cele mai multe săli, cu cele mai multe spectacole – să facem programul pe minim două luni. N-am avut succes, ni s-a spus că nu se poate. A fost una dintre problemele pentru care s-a organizat sindicatul.”

 

Care-i atmosfera în teatru? Aţi simţit că aveţi vreun fel de susţinere din partea colegilor? 

 

”Noi nu am avut un sindicat al actorilor până acum, l-am constituit de câteva luni. Nu prea am avut susţinere pentru că e o breaslă cu multe orgolii, din păcate. Mulţi dintre colegii mei au fost deranjaţi de faptul că la un moment dat am fost vehement, am fost mai puţin diplomat. I-am înţeles. Unii sunt angajaţi pe contract determinat, care se înnoieşte an de an, şi le e teamă să ridice vreun fel de problemă pentru că se pot trezi că nu li se mai prelungeşte contractul. Le e cam frică de domnul Caramitru. Eu chiar nu am nimic personal cu dumnealui, dar sunt dezamăgit.”

 

Sunteţi în teatru din 1990, cu o pauză de un an. Cum au arătat lucrurile sub diferite mandate? 

 

”A fost ca la noi, la români: când aşa, când aşa. Au fost perioade mai bune, mai proaste. Perioade în care şi eu, când eram mai tânăr şi nu prea mi se dădea să joc, îmi vedeam de treabă. De ce să pui probleme? Dinu Săraru [director al TNB între 2001 şi 2004 – n.r.] a fost un om care iubea mult actorii şi a făcut mult pentru ei. Dar bineînţeles că erau nişte alegeri repertoriale conforme de multe ori cu statura directorului. Era un om al anilor ‘80, foarte apreciat ca director al Teatrului Mic în anii ‘70-’80, pe când era un teatru foarte important. Numai că probabil a fost depăşit de vremuri. Iar oamenii ne spuneau: „Voi, la Teatrul Naţional, de ce nu vă manifestaţi dacă nu vă convine ceva?” E dificil să faci chestia asta. Consideram că treaba mea e să fac spectacole, nu voiam să creez scandaluri. Nici acum nu vreau, numai că pur şi simplu crescând în vârstă şi maturizându-te, îţi dai cu atât mai mult seama că nu e vorba de un rol sau de altul, de o piesă sau de alta, ci de viaţa ta.

 

S-ar putea ca în unele dintre luările mele de poziţie să fi greşit, poate că erau detalii pe care nu le ştiam, dar niciodată n-am primit o explicaţie normală. Întotdeauna am fost privit într-un mod de genul: „Ce l-a apucat pe ăsta? Păi e Mişu, pe care-l ştim noi de atâţia ani. Ce-are, mă?” Chiar se spunea: „Ce nemulţumiri are ăsta? A luat premiul UNITER, joacă în nu ştiu câte spectacole…” N-am nicio nemulţumire personală, doar că e a doua mea casă. Şi, când văd cum se cheltuie bani şi după aia se joacă de câteva ori pe an un spectacol…”

 

Cum se poate schimba situaţia de acum? Înţeleg că nu există perspectiva unui concurs pentru conducerea Teatrului Naţional. 

 

”Eu nu am pretenţia să plece Caramitru de la conducerea Teatrului Naţional, nu discut despre aşa ceva. Din câte ştiu eu, nu se dă concurs. Domnul Caramitru este de 12 ani şi jumătate director. Anul trecut, în 2016, şi-a terminat al doilea mandat. Nu a urmat un concurs: a fost evaluat de către o comisie a Ministerului Culturii şi, conform acestei evaluări, a avut dreptul să prezinte un nou proiect de management, pentru încă cinci ani. Nu e un concurs, ci o evaluare. Dacă legea asta se menţine, înseamnă probabil că stă cât vrea. Vârsta de pensionare a fost scoasă. OK, atunci să nu mai fie niciun concurs nicăieri. Sunt gesturi mici care arată cât preţ pune direcţia teatrului pe angajaţi”

 

Aţi mai comunicat cu domnul Caramitru după avertisment? 

 

”După avertismentul nou, nu. După problema din Grecia, da. Am sunat-o pe doamna Ilinca Tomoroveanu ca să-i explic şi ei, ca director artistic, ce s-a întâmplat. Când am început să vorbesc, mi l-a dat la telefon pe Caramitru, care mi-a strigat la telefon: „Cu dumneata nu mai am ce discuta!””

 

Cum decurg repetiţiile, în condiţiile astea?

 

”Nu mai sunt repetiţii pentru „Furtuna”, pentru că după ce i-ai dat drumul, se joacă. Acum fiind o perioadă mai lungă din vară până în decembrie, o să facem probabil o repetiţie generală, de refresh. Ne facem treaba, nu trebuie să ne iubim. Numai că eu am o problemă acum, apropo de improvizaţie: sper să nu fiu vânat în continuare. Mă simt sub o anumită presiune. Eu am vorbit cu regizorul între timp, m-am şi întâlnit cu el. Şi m-a întrebat „cum mai e cu chestia aia, ce s-a mai întâmplat cu sancţiunea?”. Şi zic: „Nu ştiu, probabil că o să-mi dea un avertisment”. Şi el, regizorul, mi-a spus că a vorbit cu Caramitru şi l-a rugat să nu mă sancţioneze, pentru că face parte din rol. Nu cred că o să contest avertismentul, pentru că în zece zile pot să contest tot la direcţie. N-o să aibă niciun efect, tot o să respingă. Următorul pas la care am dreptul în mod legal e ca în termen de 30 de zile de la primirea sancţiunii să merg la tribunal. Cred că e prea mult să dau TNB în judecată pentru un avertisment. Pe mine mă consumă emoţional foarte mult problema asta.”

 

Există perspectiva vreunei măsuri mai dure decât acest avertisment?

 

”În momentul ăsta nu. Dacă avertismentul precedent nu expira după şase luni, acum putea să-mi ia din salariu între 5-10%, pentru 1-3 luni. Cam ăsta ar fi următorul pas. Şi, dacă mă mai prinde odată cu ceva, cred că poate să mă dea şi afară. Am vorbit cu regizorul şi i-am zis că, în momentul ăsta, nu prea ştiu cum să joc spectacolul ăsta. Eu pot să mă retrag în replicile stabilite şi-atât, să nu mai fac nicio improvizaţie, dar asta îmi sărăceşte mie rolul şi spectacolul. Să joc ca un funcţionar: îmi fac treaba ca să nu mai zică nimeni nimic, să nu mai deranjez. 

 

Pe 27 martie, de Ziua Mondială a Teatrului, se citeşte mesajul unei mari personalităţi. Unul dintre ele a fost al lui Peter Brook, care a zis că teatrul trebuie să zguduie, să deranjeze, să pună probleme. De fapt, ne transformăm într-un mainstream de comedie şi-atât, comercial, să avem încasări. E-adevărat: sunt şi Cehov, şi Shakespeare, dar dacă te uiţi cât se joacă acele spectacole, vezi că-s foarte puţine.”

 

Afectează atmosfera de-acum calitatea spectacolelor? Se simte asta? 

 

”Atmosfera era proastă şi când am fost în Grecia, de exemplu. Au fost acolo condiţii destul de proaste pe care direcţia le-a acceptat: mâncarea era proastă, stăteam la un hotel de lângă aeroport, departe de oraş şi am fost refuzaţi atunci când am vrut să mergem în Salonic în timpul liber. Direcţia nu voia să ne ducă cu autocarul teatrului în oraş, pentru că „nu sunt bani” şi să mergem cu taxiul sau cu autobuzul. Au fost mai mulţi care au vrut să meargă în Salonic, s-au strâns vreo 20 de oameni din echipa tehnică şi actori, şi a dat fiecare câte un euro şi au cumpărat motorină de 20 de euro pentru autocarul teatrului. Autocarul teatrului e nou, a costat vreo 350.000 de euro. Toaleta autocarului era închisă, pentru că se face curăţare chimică şi asta costă. Aşa că a trebuit să ne oprim pe autostradă, să facem la gard. Ne-au dat jumătate de diurnă, pentru că grecii ne-au dat mâncarea: mazăre cu cartofi, macaroane cu bulion… Şi Caramitru mânca macaroanele alea ostentativ şi zicea: „Ce are?! Macaroane! Dacă eu pot să mănânc, puteţi să mâncaţi şi voi!” Iniţial voiau să ne ducă fără diurnă, pentru că grecii au dat masa. Sunt gesturi mici care arată cât preţ pune direcţia teatrului pe angajaţi. Sunt lucruri care sapă.

 

Cu toate astea, au fost două spectacole excelente, cu spectatori încântaţi şi cu mulţumiri din partea organizatorilor şi a presei. Şi atunci mă întreb care a fost consecinţa „abaterii” mele disciplinare? Chiar dacă atmosfera e rece între unii membri ai echipei, atunci când urci pe scenă şi tehnicienii şi actorii îşi fac treaba la maximum, pentru că nimeni nu vrea să se facă de râs, nimeni nu-şi bate joc de public, indiferent de nemulţumiri. Nu poţi să zici: „Nu-mi place de ăla” sau „M-am certat cu ăla” şi nu-l bag în seamă pe scenă. Nu există aşa ceva. Dar în interior şi pe termen mediu, teatrul suferă. 

 

„Nu prea am avut susţinere pentru că e o breaslă cu multe orgolii, din păcate. Mulţi dintre colegii mei au fost deranjaţi de faptul că la un moment dat am fost vehement, am fost mai puţin diplomat. I-am înţeles. Unii sunt angajaţi pe contract determinat, care se înnoieşte an de an, şi le e teamă să ridice vreun fel de problemă pentru că se pot trezi că nu li se mai prelungeşte contractul. Le e cam frică de domnul Caramitru. Eu chiar nu am nimic personal cu dumnealui, dar sunt dezamăgit” – Mihai Călin, actor la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti

 

Sursa: www.scena9.ro