Talentele ignorate. Povestea amară a unui caz din 2010 care încă ne urmărește

Săptămâna trecută m-am apucat să răsfoiesc niscai ziare vechi din 2010 și am dat peste o chestie care m-a lăsat mut. Pe moment am crezut că e doar o tâmpenie izolată, dar cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi-am dat seama că de fapt arată perfect cum funcționează treaba cu performanța în România. În timp ce în alte țări elevii deștepți primeau burse serioase și oportunități reale, la noi erau mai degrabă decorul de la festivități.

Concursul care redefinea „talentul”

În 2010, Primăria din Gura Humorului – oraș care se credea buricul pământului – a lipit afișe peste tot prin oraș pentru un concurs numit „Humorenii n-au talent?”. Și ca să nu existe confuzii, au scris clar ce înseamnă talent în viziunea lor.
Adică te-au întrebat dacă știi să faci jonglerii, acrobații sau să înghiți săbii. Mai mergeau și trucuri de magie, imitații de celebrități sau sunete de animale. Premiul era 10.000 de lei, dat cu mare tam-tam la „Zilele Humorului”.
Atunci n-a zis nimeni prea mult. Gheorghe Flutur conducea PD-L-ul și avea influență în zonă, iar primarul PNL Marius Ioan Ursaciuc părea mai interesat de spectacole ieftine decât de ce fac copiii la olimpiade.

Talentele pe gustul autorităților

În Bucovina anilor ăia, cine urmărea fenomenul vedea clar: autoritățile băgau bani publici în spectacole populare și folclor, oricare ar fi fost valoarea. Divertismentul aducea vizibilitate rapidă și voturi.
Olimpicii? Ăia erau buni de poze și de discursuri oficiale, atât.
Premii simbolice pentru performanță reală
Contrastul era de-a dreptul penibil. Olimpicii naționali la literatură, filozofie, limbi străine sau informatică primeau, an de an, de la sponsorii Primăriei tricouri, bomboane și, dacă aveau noroc, 100-200 de lei.
În același timp, un gospodar al cărui cal trăgea poveri câștiga vreo 1.900 de lei – o drujbă nouă. Deja devenise limpede ce valori contau cu adevărat.

Mărturia care explica totul

Un fost multiolimpic național a spus-o atunci fără ocolișuri: „Până ești elev mai ai oarecare valoare. Profesorii se mândresc cu tine, mergi la olimpiade, iei premii. Ei iau grade și sporuri. Chiar și primarul te scoate în față pentru imagine. Dar când trebuia să devii cineva, deveneai incomod. Locurile erau deja ale copiilor din camarile politice sau ai celor cu bani. Mai rămânea doar să pleci afară.”
Și ăsta era adevărul gol-goluț. Performanța era ok până când nu deranja pe nimeni.

Exodul care a urmat

N-a durat mult și mulți dintre liceenii deștepți din Gura Humorului au plecat din țară. Unul a ajuns să studieze politică și filozofie la Universitatea din Essex, scria eseuri despre filozofia fericirii și se pregătea pentru un master în ecologie politică. Între timp făcea karate și cânta la chitară.
Alt olimpic s-a dus pe criminalistică și a continuat să scrie poezie. Un coleg de-al lor a făcut regie de film la Universitatea din Suffolk. Toți exemplificau perfect „exportul de inteligență” de care se vorbea.

O metaforă amară

Acum, privind în urmă, cazul din 2010 pare profetic. Mulți români talentați s-au trezit peste ani pe străzile din Occident. Unii au ajuns să cânte pe stradă – deprinderi învățate încă de-acasă, unde fuseseră obișnuiți să accepte compromisuri.
Iar alții treceau pe lângă ei, le aruncau câteva monede și mergeau mai departe. O imagine dureroasă a felului în care tratăm valorile.

Privind din 2026

Au trecut peste cincisprezece ani și nu s-a schimbat mare lucru. Bursele pentru performanță tot puține sunt, programele pentru elevi de elită tot sporadice rămân, iar meritocrația tot e înghițită de clientelism și birocrație.
Ceea ce am găsit în ziarele din 2010 n-a fost un caz izolat. A fost simptomul unui sistem care și-a alungat valorile în loc să le susțină. Și, sincer, nu pare că s-a învățat ceva de atunci.

CITEȘTE ȘI: Când copilăria sare gardul legii:  „lecția” de acum 32 de ani- Sala Sporturilor din Craiova a ars ca-n filme

Plicul, chitanța și rușinea față în față cu legalizarea șpăgii