Ce părere ar avea Mihai Eminescu despre România de astăzi. 176 de ani de la nașterea poetului național

La 176 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, România îl evocă nu doar ca pe poetul național, ci ca pe o conștiință incomodă, lucidă și profund atașată de destinul acestei țări. Eminescu nu a fost doar un creator de frumusețe, ci un observator necruțător al realității, un gazetar combativ și un om care a iubit limba română, poporul și ideea de adevăr cu o intensitate care l-a costat viața. Întrebarea care se ridică astăzi este inevitabilă: cum ne-ar privi Eminescu acum și ce ar spune despre țara pe care a iubit-o atât de mult?

Copilăria, formarea și întâlnirea cu limba română profundă

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani, și și-a petrecut copilăria la Ipotești, într-un spațiu care avea să-i modeleze definitiv sensibilitatea. Codrii, apele, poveștile, doinele și viața satului au devenit pentru el nu simple amintiri, ci structuri vii ale limbajului poetic. Această copilărie în mijlocul naturii și al tradiției populare a fost una lipsită de griji materiale, dar încărcată de observație și contemplație, o școală mai profundă decât oricare alta.

Studiile le-a început la Cernăuți și Blaj, apropiindu-se de profesorul Aron Pumnul, în a cărui bibliotecă a citit cu o pasiune rar întâlnită. Eminescu nu a fost un elev docil; școala rigidă, bazată pe memorare și disciplină oarbă, i-a respins spiritul liber. A fugit de la școală, a colindat țara, a cunoscut teatrul, sărăcia, drumul, oamenii. Toate acestea aveau să-l transforme într-un intelectual neobișnuit. Un autodidact strălucit, cu o cultură vastă, dobândită din foame de cunoaștere, nu din obligație.

Student la Viena și Berlin. Gânditorul din spatele poetului

Ajuns la Viena și apoi la Berlin, Eminescu urmează cursuri de filosofie, istorie, drept și științe, fără a fi constrâns de rigorile unui parcurs academic clasic. Citește Kant, Schopenhauer, dar și Marx, este interesat de socialismul utopic, de ideile despre justiție socială și despre destinul claselor exploatate. Acești ani sunt esențiali pentru formarea sa intelectuală și explică de ce poezia și gazetăria lui nu sunt niciodată naive sau pur lirice, ci adânc legate de condiția umană și socială.

În această perioadă intră în legătură cu Junimea și debutează literar în revista Familia, unde Iosif Vulcan îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu. Nu este doar un gest editorial, ci începutul unei identități care avea să devină simbol național.

Gazetarul incomod și iubirea dureroasă pentru țară

Reîntors în România, Eminescu începe o viață de muncă istovitoare. Bibliotecar, revizor școlar, apoi redactor la ziarul Timpul, el devine una dintre cele mai lucide și incomode voci ale epocii. Gazetăria sa nu este una decorativă, ci o luptă continuă cu corupția, demagogia, trădarea interesului național și degradarea morală a clasei politice.

Eminescu iubea România, dar nu idealizat. Tocmai din această iubire se naște asprimea articolelor sale. El vedea limpede cum idealurile sunt abandonate, cum limba se degradează, cum adevărul este sacrificat intereselor de moment. Nu era pesimist, așa cum s-a spus adesea, ci profund moral. Așa cum observa Ioan Slavici, Eminescu suferea nu pentru că lumea era rea, ci pentru că oamenii ar fi putut fi mai buni și nu erau.

O viață de lipsuri și o moarte care ne acuză

Viața lui Eminescu a fost marcată de sărăcie, boală și epuizare. A muncit enorm pentru un salariu mizer, și-a amanetat hainele pentru cărți, a trăit adesea la limita subzistenței. Boala care l-a răpus nu poate fi separată de această existență de sacrificiu continuu. Internările, colectele publice pentru îngrijirea sa, moartea survenită în 1889, toate rămân un rechizitoriu dur la adresa societății care nu a știut să-și protejeze valorile.

Caragiale a spus poate cel mai limpede adevărul: nu moartea lui Eminescu a fost tragedia, ci viața pe care a dus-o. A suferit mult, dar nu s-a încovoiat niciodată. „Poetul a trăit cum a murit — foarte nenorocit și ca viață materială , copil ursit să sufere și cu sufletul și cu trupul“

Cum ne-ar privi Eminescu astăzi?

La 176 de ani de la nașterea sa, întrebarea nu este ce mai înseamnă Eminescu pentru noi, ci ce mai însemnăm noi pentru idealurile lui. Cum ar privi limba română de azi, adesea neglijată? Cum ar judeca presa, politica, lipsa de responsabilitate morală? Probabil cu aceeași luciditate dureroasă, cu aceeași dragoste severă, care nu iartă, dar nici nu abandonează.

Eminescu nu este un monument de sărbătoare, ci o oglindă. Iar la fiecare 15 ianuarie, această oglindă ne obligă să ne privim mai atent.

CITEȘTE ȘI :  42 de ani fără Nichita Stănescu: ultima noapte a Poetului și iubirile care i-au ars viața

CANCAN.RO a găsit-o pe singura fiică a lui Toma Caragiu, marele actor care a murit la cutremurul din 4 martie 1977. A lăsat trecutul în urmă: ”Este o ușă pe care…”