Cum arăta Vlad Craioveanu în anii 2000, când „telefonul-fantomă” a făcut deliciul a sute de mii de români

În arhiva CANCAN.RO există o fotografie care, privită azi, produce o ușoară disonanță cognitivă. În poză: Vlad Craioveanu — total diferit de imaginea de acum. Club, țigară în gură, pahar de băutură, tricou hip-hop, vibe de anii 2000 când se fuma în cluburi și nimeni nu dădea lecții nimănui. Deunăzi, același personaj ne amenința cu plecarea din țară din motive politice și ne explica lumea și ne ține lecții de moralitate zilnic la Digi, dis-de-dimineață. Ce s-o fi întâmplat între timp? Noi, recunoaștem cinstit, îl preferăm pe cel de atunci. Hai să privim poza și să ne amintim.

Poza care spune tot

În club. Țigara în gură. Paharul de băutură ținut lejer, ca și cum nu există mâine. Pe el? Un tricou de hip-hop, anii 2000 direct, fără filtru, fără scuze. Pe tricou: un jeep american, un cap de negru cu batic, ochelari de soare și un trabuc. Mesajul scris mare, clar, fără metafore: „Nu mă judecați, nu mă cunoașteți!”

O declarație-manifest. O pancartă existențială. O problemă eternă a starurilor mici, medii sau mari: se prezintă publicului într-un fel, dar când sunt judecate exact după felul în care se prezintă, se supără și spun că nu sunt înțelese.

Ironia supremă? Azi, Vlad îi judecă pe toți. Popor, clasă politică, stat, lume, președinți din alte state, mapamond, Dumnezeu. Nimic nu scapă. Poate e o răzbunare pentru anii 2000. Sau poate e doar maturizare. Pe cap, în poză, un batic multicolor. Star. Alt Vlad. Alt film.

Când caterinca era meserie

Înainte de morală, a fost mișto-ul. Mult mișto. Vlad Craioveanu nu era un simplu realizator radio. Era personajul trăsnit din spatele „Telefonului-fantomă”, una dintre cele mai nebune rubrici difuzate vreodată pe FM.

Unde? Pe 102.8, la Radio Pro FM.
Când? De luni până vineri, între 9:45 și 10:00.
Public țintă? Tot românul care ține la glumă.
Subiecți? Cei care încă mai cred că tot ce zboară se mănâncă.

Ideea? Simplă și periculoasă: telefoane în direct către oameni reali, aleși din mica publicitate. Dacă „clientul” cădea în plasă din primele secunde, show-ul era garantat. Dacă nu, se insista. Mult. Cu talent.

Poantele care au făcut istorie

În doar câteva luni de existență, „Telefonul-fantomă” a făcut deliciul a sute de mii de ascultători. Craioveanu însuși a trecut în revistă câteva dintre secvențele memorabile.

A cumpărat, la telefon, un cavou cu vedere la stradă și cu acceptul de a-și pune tapet.
A trimis oameni în excursie în Cambodgia, dându-se drept reprezentantul unei agenții de turism și anunțându-i că au câștigat prin „selecția făcută de calculator”.
A propus cuiva care își căuta un loc de muncă o mică afacere: bani pentru fiecare copil conceput. A vorbit cu mama respectivului. Replica ei? „Ar fi nemaipomenit, că își caută de multă vreme un loc de muncă.”

Toate discuțiile se terminau cu programarea unor întâlniri care, evident, nu se concretizau niciodată. Era o lume fără consecințe, fără procese, fără cancel culture. Doar râs.

Când s-a dat singur în judecată

La un moment dat, Vlad s-a gândit să se dea singur în judecată. A sunat un jurist. I-a spus că vrea să-l dea în judecată pe Vlad Craioveanu, care a făcut mișto de el, în direct, la radio. A fost întrebat de la ce post e respectivul. Răspuns: Pro FM. Replica juristei, plină de năduf:
„Dă-l, dom’ne, în judecată, că și pe mine mă enervează ăia de la Pro FM!”

Asta era epoca. Asta era atmosfera. Nimeni nu se plângea. Nimeni nu cerea scuze. Nimeni nu explica „contextul”.

 Nici prietenii nu scăpau

De poantele lui Craioveanu nu scăpau nici cunoscuții. O fostă prietenă, între timp căsătorită, a devenit țintă. Nimeni nu era protejat. Nici măcar el însuși.
„Nu am fost înjurat de nimeni și pentru asta le mulțumesc ascultătorilor”, spunea senin.

Alt timp. Altă nervozitate socială. Alte reguli.

Raliu, combinezon și podoabă capilară

Când a intrat în lumea raliurilor, normal că nu putea fi banal. Vlad Craioveanu, îmbrăcat în salopeta Roxanei Ciuhulescu, a fost copilotul lui George Grigorescu pe circuitul Timișoarei. Combinezonul îi era „puțin” cam mare, dar nu conta. Important era spectacolul.

Problema? Podoaba capilară suprarealistă. Nu și-a găsit o cască potrivită. Așa că a purtat o caschetă revoluționară. Pentru că, evident, debutul lui Craioveanu în raliu nu putea fi normal.

Invazii TV și arsenal de plajă

Într-o dimineață friguroasă, Vlad apare în fereastra unui matinal TV cu umbrelă de soare, saltea de Neptun și tot arsenalul de plajă. Renunțase la pufoaică. Era iarnă. Era absurd. Era perfect.

Matinaliștii, amuzați, l-au invitat în studio. Surpriza a fost dublă: pentru privitori și pentru „musafir”, care se aștepta să fie scos pe sus, nu primit prietenește. În alte redacții nu avusese același noroc. Fusese trimis „înapoi în stradă, acolo unde vă e locul”, uneori cu ajutorul unui bodyguard vorbitor în cadru.

Interviurile care azi nu s-ar mai publica

În aceeași logică a lipsei totale de filtru se înscriu și interviurile acordate în perioada respectivă, texte care astăzi ar produce isterie în redacții și ședințe de criză în departamentele de PR. Atunci, însă, erau citite, comentate și recitite cu un amestec de șoc și fascinație.

Vlad Craioveanu vorbea despre sex fără perdea, fără metafore și fără intenția de a epata „artistic”. Răspunsurile erau directe, crude, uneori incomode chiar și pentru standardele libertine ale începutului de mileniu. Întrebat despre experiențe-limită, admitea senin că a ajuns de mai multe ori la Poliție, că a fost agresat verbal și chiar bătut, tratând totul ca pe un efect secundar al personajului pe care și-l asumase public.

Momentul care a rămas, însă, în memoria colectivă este acela în care, într-un interviu devenit celebru, vorbește despre o experiență sexuală cu o femeie mult mai în vârstă. Formula, rostită cu o nonșalanță dezarmantă, a făcut carieră: „arăta decent pentru vârsta ei, mai sexy ca o bunică”. Nu era o confesiune tandră, nu era nici măcar o provocare ideologică — era pur și simplu un șoc verbal, menit să răstoarne orice așteptare.

În aceeași linie, discuta despre sex ca monedă de schimb în relații, despre libido, despre fantezii, despre morală pe care o considera ipocrită și dispensabilă. Nimic nu era sacru, nimic nu era protejat de ironie sau de exces. Nici vârsta, nici decența, nici ideea de „prea mult”.

Citite azi, aceste fragmente par desprinse dintr-o altă civilizație media. Nu doar pentru că limbajul este imposibil de publicat fără avertismente, ci pentru că tonul este imposibil de replicat: o siguranță totală că orice poate fi spus, că nimeni nu va cere scuze și că publicul nu va cere capete.

Portretul unui personaj incomod

Obraznic, îndrăzneț, adorat de unii, blamat de alții. Vlad Craioveanu era omul care spargea toate canoanele. Sincer până la indecență, lipsit de inhibiții, cu o siguranță care aluneca uneori spre încăpățânare. Nu comod. Nu ușor de suportat. Nu interesat să fie plăcut.

Era genul care voia să fie privit, să fie remarcat, să fie discutat. Un om care își exagera EU-ul și nu avea nicio problemă cu asta.

De la „nu mă judecați” la „vă judec pe toți”

Și aici apare ruptura. Vlad de atunci cerea să nu fie judecat. Vlad de acum judecă. Analizează. Moralizează. Explică. Corectează. Dă verdict.

E o transformare personală? Profesională? Sau doar adaptarea la o lume care nu mai are răbdare cu haosul? Poate că fiecare generație își produce propriul Vlad Craioveanu. Cel din anii 2000 era al excesului. Cel de azi e al comentariului.

Ne uităm la poză nu ca să condamnăm, ci ca să ne amintim. De vremurile în care se fuma în club, se glumea fără frică și nimeni nu ținea predici la 8 dimineața. De Vlad Craioveanu cu batic, tricou hip-hop și mesaj mare: „Nu mă judecați, nu mă cunoașteți!”

Poate că tocmai asta e ironia supremă: îl cunoaștem. În mai multe versiuni. Și, măcar pentru o clipă, îl preferăm pe cel din arhivă.

CITEȘTE ȘI:  Trident, cele trei blonde care au înțepat Bucureștiul: de la Callatis la Moscova, cu paiete și „Best Live Performance”

Polaroid din 2004: Alina Vindican, înainte să devină „Alina Borcea” și să afle că viața are VIP + prelungiri