Stejarii cresc în secole. A fost odată Institutul Cantacuzino

Într-o zi de decembrie din 1992, la Casa Oamenilor de Știință, s-a spus o frază care ar fi trebuit tăiată în piatră și pusă la intrarea Institutului Cantacuzino. Nu era o frază mare, nu suna patriotic și nu promitea nimic spectaculos. Spunea doar atât: „O pădure nu crește ca o grădină de zarzavat. Sunt lucruri pe care le semeni și le culegi în același an. Dar, într-o pădure, trec uneori secole până apar stejarii.”

Salvare sau moarte asistată?

Vorbea un profesor venit de la Institutul Pasteur. Nu un politician, nu un birocrat. Un om care știa ce înseamnă să construiești știință, nu doar să o declari.

În sală, Institutul Cantacuzino ieșea dintr-un naufragiu istoric. După decenii de izolare, de subfinanțare, de tăcere forțată, se încerca reluarea firului firesc cu lumea mare. Se vorbea despre cooperare, despre consilii științifice, despre tineri care vor merge la Paris și se vor întoarce cu tehnologii, idei, disciplină. Se vorbea calm, dar se simțea foamea de salvare. Era acel început de tranziție românească în care se credea, încă, că Occidentul vine nu doar cu reguli, ci și cu soluții rapide.

Atunci a mai fost spus ceva, la fel de limpede: „Să nu interpretați că suntem o sursă de bani.”
A fost o frază rece, dar onestă. Nu vine nimeni să te salveze dacă tu nu știi ce vrei să salvezi și cum.

Când speranța s-a lovit de reguli

Institutul Cantacuzino nu era o fabrică oarecare. Era o instituție care crescuse odată cu statul român modern. Fusese gândită după modelul Pasteur, cu cercetare, producție, sănătate publică și școală universitară în același trup. A produs seruri și vaccinuri când România se lupta cu holera, cu tifosul, cu tuberculoza. A fost locul în care știința nu rămânea în laborator, ci ajungea în viața oamenilor. Copiii României au crescut cu vaccinuri făcute acolo, fără să știe numele institutului, dar depinzând de el.

După 1989, Cantacuzino a încercat să se ridice din inerția grea a trecutului. Legăturile cu Institutul Pasteur au fost reluate firesc, aproape emoționant. Au venit scrisori, vizite, evaluări. S-au trimis tineri la specializare. S-au refăcut biblioteci. S-au cumpărat aparate. S-au pus din nou întrebări științifice. Se vorbea despre „germeni de colaborare”, iar cuvântul nu era ales întâmplător: germenii sunt promisiuni fragile, nu certitudini.

Dar în timp ce cercetarea încerca să respire din nou, lumea din jur se schimba mai repede decât putea ține pasul institutul. Vaccinurile nu mai erau doar știință. Deveniseră industrie grea, reglementată până la ultimul șurub, cu standarde GMP, cu audituri, cu investiții uriașe. Nu mai era suficient să știi să faci un vaccin bun. Trebuia să-l produci într-o clădire care să respire conform normelor, cu fluxuri tehnologice impecabile, cu bani turnați constant, ani la rând.

Aici a început ruptura adevărată.

De la fabrică națională la „unitate de pompieri”

Anii au trecut. S-au schimbat guverne, miniștri, subordonări. Institutul a fost cerut să se autofinanțeze, dar i s-au tăiat, rând pe rând, produsele. I s-au cerut standarde europene, dar i s-au dat firimituri. I s-a spus că e strategic, dar a fost lăsat să îmbătrânească în clădiri care aveau nevoie de consolidare înainte de retehnologizare. Produse emblematice au dispărut. Linii de producție s-au oprit. Oamenii au plecat. Cei rămași au lucrat adesea din loialitate, nu din siguranță.

În 2010–2011, semnele erau deja dramatice. Se vorbea despre dispariție, despre pierderea licențelor, despre importuri mai scumpe decât producția internă, despre un stat care prefera să cumpere decât să repare. Cantacuzino ajunsese să fie pomenit mai mult ca problemă decât ca soluție.

Apoi, în 2017, a venit mutarea decisivă: Institutul Cantacuzino a fost trecut în subordinea Armatei. S-a spus că e o salvare. Că e „unitate strategică”. Că va fi condus „cu mână forte”. Și, într-un fel, a fost salvat — dar nu în sensul în care îl știau românii. Nu ca fabrică de vaccinuri pentru toți, ci ca instituție de cercetare, de biosiguranță, de reacție în caz de urgență.

Astăzi, rolul lui e definit altfel. Nu să producă în masă, ci să fie pregătit când nimeni altcineva nu mai poate produce. „Ca o unitate de pompieri”, spun cei care îl conduc: nu stinge focuri zilnic, dar trebuie să existe când ard lucrurile cu adevărat.

Și atunci, întrebarea nu mai e ce s-a întâmplat cu Cantacuzino. Întrebarea e dacă noi, ca stat, am fost vreodată dispuși să așteptăm cât durează să crească stejarii. Pentru că în 1992 ni s-a spus adevărul.  Calm. Fără lozinci.

Ni s-a spus că nu poți arde etape. Ni s-a spus că rezultatele vin în timp. Ni s-a spus că fără continuitate, pădurea moare.

Cantacuzino nu a murit. Dar nici nu mai e pădurea de altădată. E un trunchi salvat din incendiu, cu ramuri tăiate, cu rădăcini încă vii. Întrebarea rămâne dacă mai vrem vreodată stejari sau ne mulțumim, definitiv, cu lemn de foc.

CITEȘTE ȘI:  O promisiune de acum 18 ani. Hipodromul care n-a mai venit

Fotbal pe întuneric: noaptea în care Giuleștiul a rămas în beznă și Rapid–PSG a ajuns de pomină