Alba-neagra, escrocheria care a plecat din târg și a ajuns în capitalele lumii. De ce este imposibil să câștigi la acest „joc de noroc”

Puține escrocherii de trotuar au avut o carieră atât de lungă și de internațională precum alba-neagra. Cu origini pierdute în Antichitate și importată în România din Occident, șmecheria cu trei pahare a explodat după 1989, când piețele, gările și târgurile s-au umplut de „meseriași” care promiteau câștiguri rapide.

În anii ’90, a devenit aproape un sport național al păcălelilor, iar odată cu plecarea românilor la muncă în Europa, această „meserie” a fost exportată. De la Piața Obor, până în parcările autostrăzilor din Austria și în centrul Londrei, jocul care pare atât de simplu continuă să aducă bani celor care învârt paharele și pagube celor convinși că de data aceasta vor fi ei mai șmecheri decât șmecherul.

Alba-neagra, escrocheria care a ajuns în capitalele lumii

Alba-neagra nu este niciodată un joc individual. Este, mai degrabă, o mică piesă de teatru ambulant pusă în scenă pe trotuar, cu roluri bine împărțite și cu finalul stabilit dinainte. Spectacolul începe discret: o bucată de mochetă întinsă pe o masă improvizată, uneori chiar pe capacul unui tomberon, trei recipiente de sticlă sau trei cărți de joc și o biluță de burete care devine vedeta spectacolului.

În mijlocul scenei stă „trăgătorul”, magicianul improvizat al capacelelor. Are mâini rapide, ochi ageri și un talent aproape artistic de a face obiectele să dispară exact atunci când spectatorii sunt convinși că le-au urmărit perfect. În jurul lui se învârt câțiva indivizi care par curioși. Unul pune bani și câștigă imediat. Altul pune iar și câștigă din nou. Mulțimea începe să murmure admirativ. „Uite, dom’le, chiar merge!”

Doar că acei norocoși nu sunt spectatori, ci parte din echipă. Sunt martorii jocului, figuranții acestei mici comedii de stradă. Ei dau tonul entuziasmului și îi împing subtil pe ceilalți să încerce. Când cineva din cerc se hotărăște în sfârșit să parieze, jocul intră în faza serioasă.

Capacele încep să danseze pe mochetă, mâinile trăgătorului se mișcă amețitor, iar bila, cea care ar trebui urmărită, devine brusc invizibilă. Uneori dispare pur și simplu în palma lui, alteori mocheta este rotită discret, schimbând poziția capacelelor. Totul se întâmplă în câteva secunde. Rezultatul? Mereu același: jucătorul pierde.

În anii ’90, o echipă bună de alba-neagra putea câștiga într-o singură zi cât un muncitor într-o lună. Nu este de mirare că meseria a devenit pentru unii o adevărată carieră.

Anul 1992: statul a vrut să autorizeze alba-neagra

Și acum vine una dintre acele scene atât de românești, încât aproape că-ți vine să întrebi dacă nu cumva a fost scrisă de Caragiale, după o noapte grea. În 1992, statul român a încercat să dea un cadru legal jocului de alba-neagra. Da, chiar acelui joc despre care toată lumea știa deja că nu este joc, ci țeapă cu decor de bâlci și reflexe de prestidigitator de gang. În loc să spună limpede că avem de-a face cu o escrocherie de trotuar, autoritățile au băgat-o frumos în aceeași oală cu pokerul, ruleta, cazinoul și alte forme de jocuri de noroc.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 86, publicată în Monitorul Oficial nr. 255 din 13 octombrie 1992, a fost aprobat regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei de coordonare, avizare și atestare a jocurilor de noroc, iar printre jocurile enumerate apărea senin și alba-neagra. Cu alte cuvinte, statul încerca să pună ștampilă, formular și taxă pe o șmecherie care trăia tocmai din faptul că nu respecta nicio regulă.

Era, în fond, o absurditate perfect românească: să încerci să legalizezi nu jocul, ci iluzia lui. Să dai aviz unei mâini mai rapide decât ochiul și să pretinzi că ai reglementat înșelătoria. Numai într-o țară aflată în beția începutului de tranziție se putea ajunge la ideea că alba-neagra poate fi adusă la masa legii, când ea se născuse tocmai ca să fugă cu masa, cu banii și cu persoana păcălită.

Exportul escrocheriei odată cu migrația

La începutul anilor 2000, românii au început să plece masiv la muncă în Europa Occidentală. Au plecat cu valizele pline de speranță, cu rudele plângând în gară și, uneori, cu câteva meserii mai puțin oficiale în bagaj. Printre acestea s-a strecurat și alba-neagra.

Occidentul avea două avantaje clare: turiști mulți și bani mult mai mulți decât în piețele românești. Pentru cine știa să învârtă capacele, era o oportunitate de aur. Astfel, același spectacol care animase cândva târgurile din România a apărut în parcări, lângă gări, în apropierea autogărilor sau în zonele turistice ale marilor orașe europene.

În perioada în care biletele de avion erau un lux pentru muncitorii români, autocarele care făceau curse spre Italia, Spania sau Germania deveniseră adevărate caravane ale migrației. Iar acolo unde opreau aceste autocare, apăreau și băieții cu capacele.

Uneori îi urmăreau pur și simplu pe traseu. Alteori aveau ponturi chiar de la șoferi despre locurile în care autobuzele urmau să facă pauză. Parcările de pe autostrăzi deveneau, pentru câteva minute, scena perfectă.

Parcările europene – noul teren de vânătoare

Imaginea era aproape identică cu cea din piețele românești din anii ’90, doar decorul se schimbase. În loc de tarabe cu legume și gălăgie de târg, decorul era acum o parcare luminată rece, undeva pe o autostradă austriacă.

Câțiva tineri începeau jocul, pretinzând că sunt simpli călători. Unul paria și câștiga imediat. Altul paria din nou și câștiga iar. În jurul lor se adunau oamenii coborâți din autocar pentru o pauză de zece minute. După ore întregi de drum, spectacolul era tentant. Cineva din mulțime încerca și el. De obicei pierdea din prima. Apoi mai încerca o dată, convins că de data aceasta a urmărit perfect capacele. Între timp, câțiva indivizi solizi stăteau la margine, tăcuți, cu brațele încrucișate. Erau acolo pentru cazul în care cineva devenea prea revoltat.

În câteva minute, jocul se termina. Băieții strângeau capacele, mocheta și banii, apoi dispăreau la fel de repede cum apăruseră. Iar în parcare rămânea cineva cu buzunarele goale.

Londra și reacția autorităților

Pe măsură ce fenomenul a crescut, el a devenit vizibil și în marile capitale europene. Londra, orașul cu milioane de turiști anual, s-a transformat într-un teren perfect pentru acest tip de escrocherie.

În zonele aglomerate, unde oamenii se opresc pentru câteva minute să privească un artist stradal sau să cumpere un suvenir, alba-neagra funcționează impecabil. Capacele încep să se miște, mulțimea se strânge, iar cineva din public este convins că a descoperit secretul jocului.

Poliția londoneză a organizat mai multe operațiuni împotriva acestor grupări. Într-o intervenție devenită celebră în presă, zeci de români au fost reținuți după ce au fost prinși în flagrant în timp ce jecmăneau turiști în centrul orașului. Un american pierduse două sute de dolari în mai puțin de două minute, încasând probabil cea mai scurtă lecție despre cum funcționează iluziile stradale.

O escrocherie care supraviețuiește timpului

Deși este demascat de secole și explicat în nenumărate reportaje, jocul de alba-neagra nu dispare. Se mută doar dintr-un loc în altul, adaptându-se vremurilor.

Motivul este simplu. Nu se bazează pe tehnologie, pe aparate sau pe reguli complicate. Se bazează pe ceva mult mai vechi: dorința omului de a câștiga repede și de a demonstra că este mai șmecher decât cel din fața lui. Iar cât timp va exista cineva convins că poate „să-i facă” pe băieții cu capacele, spectacolul va continua – pe un trotuar din București, într-o parcare din Austria sau pe o stradă aglomerată din Londra. În jocul acesta, regula e simplă și neschimbată: cine ține capacele nu pierde niciodată.

Momentan, românii pot răsufla ușurați. Cât timp este belșug în Occident, sunt mai feriți. Asta are, asta n-are, care-i cea câștigătoare?

CITEȘTE ȘI:

Anul în care fiecare a doua țigară era ilegală. De ce contrabanda revine în România

Podul de Flori de peste Prut din 1991: ziua în care românii s-au îmbrățișat și au crezut în Unire