Când timpul o lua de la capăt: Primul Revelion din istorie. Babilonul ne-a dat sărbătoarea de astăzi

Într-o lume fără ceasuri, fără calendare tipărite și fără artificii care să spintece cerul la miezul nopții, oamenii știau totuși un lucru cu o certitudine tulburătoare: anul trebuia să înceapă din nou. Nu simbolic, nu metaforic, ci real, profund, aproape periculos de real.

Dacă începutul nu era marcat cum se cuvine, lumea însăși risca să se destrame. În Babilon, timpul nu curgea liniar și indiferent, așa cum îl percepem astăzi. El era fragil, instabil, mereu amenințat de haos. De aceea, fiecare început de an trebuia refăcut, reînnoit, reconfirmat prin ritual, rugăciune și gesturi sacre.

Altfel, ordinea se putea prăbuși.Așa s-a născut Akītu — poate cea mai veche sărbătoare a Anului Nou din istoria omenirii. O sărbătoare care nu celebra doar trecerea timpului, ci însăși supraviețuirea lumii. Cu mii de ani înainte ca oamenii să numere secundele până la miezul nopții, locuitorii Babilonului priveau cerul, ascultau pașii preoților și așteptau un semn. Un semn că zeii încă veghează. Că nu au întors privirea. Că lumea poate continua încă un an.

Anul începea când pământul respira din nou

Pentru mesopotamieni, anul nu începea în mijlocul iernii, când totul părea mort, ci primăvara, când viața revenea vizibil în lume. Când apele se retrăgeau din lunci, când câmpurile se pregăteau pentru semănat, când aerul mirosea a noroi cald și promisiune. Acea lună se numea Nisannu. Era prima lună a anului și momentul în care se celebra Akītu. Numele venea dintr-un trecut și mai îndepărtat, sumerian, și însemna simplu: sărbătoarea semănatului. La început, totul era legat de agricultură, de grâne, de supraviețuire. Dar, cu timpul, sensul a crescut. Akītu nu a mai fost doar despre câmpuri, ci despre lume. Despre ordinea cosmică. Despre relația dintre oameni și zei. A devenit momentul în care timpul însuși era repornit. Babilonienii aveau o expresie pentru asta: rêš šattim — „capul anului”. Nu o figură de stil, ci o credință literală: anul avea un cap, un început fizic, iar dacă acesta nu era bine întemeiat, restul nu putea urma.

Orașul care devenea scenă

În zilele Akītu-ului, Babilonul nu mai era un simplu oraș. Se transforma într-un spațiu sacru, într-o scenă pe care se juca drama cosmică a creației. Porțile se deschideau larg. Templele fremătau de pași și incantații. Preoții îmbrăcau veșminte rituale, iar aerul se umplea de miros de tămâie și sunet de tobe. În centrul tuturor lucrurilor se afla Esagila, templul zeului Marduk — stăpânul Babilonului și garantul ordinii universale. Dar ritualul nu rămânea închis între ziduri. O parte esențială se desfășura dincolo de oraș, într-un loc numit Casa Anului Nou — un spațiu aproape mitic, aflat între lumea oamenilor și cea a zeilor. Între aceste două puncte sacre se desfășurau procesiunile. Statuile zeilor erau purtate pe umeri, însoțite de cântece, rugăciuni și miros de jertfă. Pașii mulțimii băteau în același ritm, ca o inimă colectivă. Pentru câteva zile, granița dintre cer și pământ părea să se subțieze.

Povestea care ținea lumea în picioare

În a patra zi a festivalului, în fața statuii lui Marduk, preoții recitau Enūma eliš, epopeea creației. Era o poveste cunoscută de toți, dar care trebuia spusă din nou, an de an, pentru ca lumea să nu se destrame. Era povestea luptei dintre zeul tânăr și forțele haosului, întruchipate de zeița primordială Tiāmat. O luptă violentă, cosmică, din care lua naștere ordinea lumii. Din trupul haosului învins se nășteau cerul, pământul și oamenii. Dar pentru babilonieni, acest mit nu aparținea trecutului. El se întâmpla din nou, în fiecare an. Cuvintele aveau putere. Rostirea lor ținea haosul la distanță. Dacă ritualul era greșit, dacă ordinea cuvintelor se pierdea, atunci și lumea putea să se prăbușească. Soarele ar fi putut să nu mai răsară. Apele să nu se mai retragă. Anul să nu mai înceapă.

Regele care trebuia să fie umilit

Apoi venea momentul cel mai tulburător al întregii sărbători. Regele — stăpânul orașului, comandantul armatelor, reprezentantul zeilor pe pământ — intra în templu. Și acolo înceta să mai fie rege. În fața lui Marduk, i se luau coroana și sceptrul. Era tras de urechi. Obligit să îngenuncheze. Lovit peste obraz. Umilit în văzul preoților. Trebuia să plângă. Dacă lacrimile nu veneau, era semn rău. Însemna că zeul nu îl mai recunoaște. Că anul va fi plin de nenorociri. Că domnia sa se apropie de sfârșit. Cu voce tremurată, regele jura că nu a păcătuit, că nu a asuprit poporul, că nu a profanat templele. Abia apoi primea înapoi însemnele puterii. Era o lecție dură, aproape crudă, dar limpede: puterea nu aparține omului. Ea este doar împrumutată. După această tensiune extremă, atmosfera se schimba. Statuile zeilor erau scoase din temple și purtate prin oraș. Oamenii cântau. Unele cântece erau solemne, altele ironice, chiar îndrăznețe. Se glumea, se râdea, se comenta. Zeii erau urcați pe bărci sacre, apoi pe care trase de animale. Pentru câteva ore, divinitatea părea aproape omenească, accesibilă, prezentă. Era momentul în care cerul cobora pe pământ. Singura perioadă din an în care zeii puteau fi priviți, nu doar venerați.

Putere, credință și teatru sacru

Akītu nu era doar o sărbătoare religioasă. Era un mecanism social și politic extrem de sofisticat. În vremurile târzii, când Babilonul era condus de regi străini — perși, greci, parți — ritualul căpăta o semnificație nouă. Prin el, preoții reafirmau cine deține, cu adevărat, autoritatea. Nu sabia. Nu armata. Ci tradiția și voința zeilor. Regele putea cuceri teritorii, dar fără Akītu nu era legitim. Fără ritual, domnia lui era goală. Astfel, sărbătoarea devenea un act subtil de rezistență culturală și spirituală. Când totul se încheia, zeii se întorceau în templele lor. Regele își relua tronul. Orașul respira ușurat. Un nou an începuse, fără artificii, fără pahare ridicate,fără numărătoare inversă. Dar cu ceva poate mai puternic decât orice spectacol modern: credința că lumea fusese, încă o dată, salvată de la haos. Și poate că, în adâncul nostru, exact asta căutăm și astăzi în noaptea de Revelion, acel sentiment că, indiferent ce a fost, timpul poate fi convins să ne mai ofere un început.

CITEȘTE ȘI:

Scena care i-a bulversat pe fanii serialului Stranger Things. Producătorii au trebuit să iasă cu explicații

Viața și cariera lui Brigitte Bardot. Emmanuel Macron i-a adus un omagiu actriței după moartea acesteia