De la colaci și mere la boxă și YouTube. Cum arată colindatul în 2025, de la sat la urban și la satul global

De la colaci și mere primite cu zâmbetul pe buze, la boxe urlătoare și playlisturi de pe YouTube, colindatul a parcurs un drum lung și zbuciumat. Tradiție de sat, ritual urban, spectacol tolerat de comunism și, astăzi, sursă de exasperare pentru tot mai mulți oameni, colindul se află la o răscruce. Între nostalgie, kitsch, zgomot și monetizare, ne întrebăm dacă obiceiul care a unit comunități întregi mai poate supraviețui epocii digitale sau dacă va rămâne doar o amintire frumoasă, pierdută printre boxe și clickuri.

Despre vremurile când colindul era rânduială

Înainte ca difuzoarele portabile și playlisturile online să devină „acompaniament” de sărbători, colindatul era o rânduială a satului, un ritual care lega oamenii între ei și dădea sens iernii. Se pornea la drum prin zăpadă, din poartă în poartă, cu glasuri tinere și pași hotărâți, iar colindul nu era despre bani, ci despre a fi împreună. Copiii și flăcăii erau primiți cu bucurie, răsplătiți cu colaci calzi, mere lucioase, nuci, prăjituri, iar uneori li se punea înainte și câte un păhărel de țuică, „să prindă glasul”, sau erau poftiți la masă, ca semn de ospitalitate și respect.

Fiecare zonă avea felul ei de a colinda: Ursul, Capra, mascații, jocurile zgomotoase menite să alunge răul și să cheme rodul, toate făceau parte dintr-un calendar viu, în care satul se recunoștea pe sine. Oamenii se știau unii pe alții, se așteptau, iar colindătorii nu erau străini, ci fiii și vecinii comunității. Acest univers al iernilor de altădată a fost surprins și în literatura clasică: de la paginile lui Ion Creangă, pline de farmecul copilăriei și al obiceiurilor simple, până la evocările lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, unde satul românesc apare ca un spațiu al rânduielii, al credinței și al sărbătorii trăite împreună.

Colindul mutat la bloc: orașul, Madrigalul și supraviețuirea în comunism

Odată cu industrializarea accelerată și mutarea masivă a țăranilor de la sat la oraș, mai ales în anii ’50–’70, colindul nu a dispărut, ci s-a adaptat. Oamenii au venit la bloc cu tot cu bagajul lor cultural: cântece, obiceiuri, credințe. Dacă în sat colindul era ritual, la oraș a devenit treptat spectacol și formă de identitate, cântat în familie, în școli, la serbări sau în spații culturale. Un rol esențial în această „urbanizare” a colindului l-a avut Corul Madrigal, fondat în 1963 de dirijorul Marin Constantin. Într-o perioadă în care statul se declara oficial ateu, Madrigalul a reușit performanța de a readuce colindele în spațiul public sub forma artei corale, prezentate ca patrimoniu muzical și cultural.

Electrecord a scos numeroase discuri cu Madrigalul, iar colindele au ajuns în casele românilor pe vinil, la pick-up, chiar și în plin comunism. Autoritățile au tolerat fenomenul tocmai pentru că era ambalat artistic, „curățat” de mesajul religios explicit, dar pentru public sensul profund a rămas intact. Astfel, colindele au supraviețuit tuturor regimurilor politice nu prin confruntare, ci prin inteligență culturală, mutându-se din poartă în poartă pe scenă, din sat în apartament, fără să-și piardă complet sufletul.

Colindatul urban incipient: din bloc în bloc, cu buzunarele pline de vise

În anii ’80 și mai ales în anii ’90, colindatul a început să capete o formă nouă, adaptată orașului și vieții la bloc. Copiii nu mai porneau din poartă în poartă, ci se strângeau în cete urbane, de obicei formate din vecini de scară sau din blocurile apropiate, și mergeau din ușă în ușă pe holuri slab luminate, cu ecoul colindelor răsunând printre etaje. Colacii și fructele au început treptat să fie înlocuite de sume mici de bani, iar pentru mulți copii bucuria nu mai stătea în merele sau nucile primite, ci în bancnotele mototolite sau în celebrele monede de 1 leu sau 3 lei, care promiteau libertate: o jucărie mult dorită, o minge de fotbal sau alte mici comori ale copilăriei. Pentru unii, colindatul devenise aproape un sport național, cu trasee bine stabilite și strategii clare despre „unde se dă mai bine”.

Vremurile erau mai liniștite, cazurile de agresiune asupra minorilor rare sau cel puțin mai puțin vizibile, iar vecinii se cunoșteau între ei, ceea ce făcea ca pericolul să fie aproape inexistent. Existau și atunci „hituri” ale colindatului – „Domn, Domn să-nălțăm”, „Steaua sus răsare”, „Iată vin colindători” –, iar unii copii mergeau și cu Sorcova sau Plugușorul completând ritualul sărbătorilor urbane. În funcție de vârstă și de spiritul epocii, banii strânși se transformau uneori în sucuri, ciocolate, iar în anii ’90, pentru cei mai mari, chiar și în țigări cumpărate la bucată sau la pachet – mici bucurii care spuneau, poate mai bine decât orice analiză sociologică, cum colindatul începea să alunece încet de la ritual spre experiență personală și recompensă imediată.

Tehnologia, belșugul și dispariția colindătorilor mici

Odată cu apariția tehnologiei și cu schimbările profunde ale stilului de viață, colindatul copiilor a început să se stingă aproape complet. Dacă în trecut motivația era simplă și firească — câțiva bani, dulciuri rare, fructe exotice de sezon — astăzi belșugul a anulat miza. Copiii primesc de acasă aproape tot ce își doresc, de la jucării și gadgeturi până la dulciuri disponibile în orice moment, astfel că ideea de a ieși la colindat pentru o răsplată materială nu mai are sens. În paralel, spațiul de joacă s-a mutat din fața blocului pe ecran: copiii nu se mai strâng în cete, nu se mai cunosc între ei, nu mai bat mingea între mașini sau nu mai colindă etajele, preferând confortul telefonului, al tabletei sau al consolei.

La toate acestea se adaugă un factor mult mai sensibil: frica părinților. Panica alimentată de cazurile intens mediatizate de agresiuni și pedofilie a dus la o supraprotecție accentuată, iar mulți părinți nu mai au curajul să-și lase copiii singuri la colindat. Astăzi, atunci când mai apar colindători mici, părinții îi însoțesc sau îi așteaptă jos, în scara blocului, transformând colindatul într-o activitate strict supravegheată. Din ritual al libertății și al comunității, colindatul a ajuns, în multe cazuri, o experiență controlată, rară și lipsită de spontaneitatea de altădată.

Colindatul pe mute: boxa urlă, tradiția tace

Cea mai vizibilă — și mai controversată — transformare a colindatului urban din ultimii ani este mutarea lui pe mute. Vocea umană dispare aproape complet, iar în locul ei apare boxa portabilă, de multe ori montată pe roți, conectată direct la YouTube. Volumul este dat la maximum, colindele curg una după alta din playlisturi standardizate, iar „colindătorii” nu mai fac decât să completeze sonorul cu strigăte vagi de tipul „hăi, hăi” sau cu fragmente scurte de refren, urlate fără legătură cu linia melodică. Se conturează astfel un nou tip de colindat, practicat nu de copii, ci de flăcăi și bărbați în toată firea, veniți din oraș sau, adesea, din sate, care bat cartierele Bucureștiului fără nicio legătură reală cu comunitatea.

Scopul nu mai este ritualul, nici măcar cântecul, ci banii, așteptați cu mâna întinsă, uneori după ce au fost consumate diverse „întăritoare” care dau curaj și volum suplimentar. Unii sunt deja specializați: au trasee bine stabilite, știu exact ce blocuri „merită”, iar în cazuri extreme circulă chiar hărți neoficiale ale locuințelor unor vedete, colindate cu speranța unor sume consistente. Fenomenul nu e nou — în trecut, astfel de cete l-au adus inclusiv pe Gigi Becali într-o stare de exasperare, sătul de valurile de flăcăi apți de muncă ce veneau, mai degrabă, la cerșit decât la colindat. Linia dintre cele două activități a devenit tot mai subțire, aproape invizibilă. Iar banii adunați nu se mai transformă în colaci sau bucurii simple, ci în sute de euro cheltuite rapid la păcănele, pariuri sau în cârciumi. Colindatul, golit de voce și sens, ajunge astfel un zgomot de fundal al iernii urbane — tare, insistent și profund rupt de tradiția pe care pretinde că o continuă.

Repertoriul pierdut: de la colindul vechi la kitsch-ul cu vizualizări

Odată cu schimbarea modului de a colinda, s-a modificat profund și repertoriul. Colindele vechi, transmise din generație în generație, cu versuri simple, dar încărcate de sens ritualic, au început să dispară din peisajul urban. În locul lor au apărut colinde noi, adaptate gustului de masă, urbanizate până la diluare și, în multe cazuri, manelizate fără nicio reținere. Linia melodică tradițională este înlocuită de ritmuri comerciale, iar mesajul sacru sau simbolic se pierde în refrene repetitive, ușor de reținut, dar complet desprinse de autentic.

Fenomenul este alimentat și de o industrie online avidă de clickuri: vedete de duzină, fără legătură reală cu tradiția sau cu folclorul, își îmbogățesc repertoriul sezonier cu colinde lansate strategic înainte de sărbători, nu din respect pentru obicei, ci pentru vizualizări, monetizare și expunere. YouTube-ul a devenit noul sat, dar unul fără memorie, în care algoritmul decide ce colind se cântă, iar valoarea este măsurată în bani și reach, nu în continuitate culturală. Astfel, colindul vechi, cântat cu vocea, din suflet, este împins tot mai mult la margine, lăsând loc unui produs festiv standardizat, strident și, adesea, profund kitsch.

Cazul Tzancă Uraganu’: simptomul perfect al colindatului scăpat de sub control

Toată această transformare a colindatului urban — de la ritual la zgomot, de la voce la boxă, de la tradiție la vânătoare de bani — se vede cel mai clar în povestea lui Tzancă Uraganu’, despre care CANCAN.RO a scris aici. Tzancă, exasperat, a ajuns să spună stop colindătorilor, veniți „ca termitele” rând pe rând la poartă cu boxe, tobe și pretenții. Artistul a povestit despre invazia organizată a adulților, uneori câte zece cete pe seară, care nu mai colindă, ci execută prestații zgomotoase, mecanice, cu YouTube-ul la maxim și mâna întinsă.

Reacția lui — refuzul total de a mai da bani și acceptarea exclusivă a copiilor — nu este un moft de vedetă, ci consecința firească a unui fenomen care a rupt definitiv legătura dintre colind și sensul lui inițial. Când colindul devine stres, când boxa bate în poartă dimineața, când „hăi, hăi”-ul urlat ține loc de cântec și când scopul este exclusiv financiar, linia dintre tradiție și cerșetorie nu mai e subțire, ci complet ștearsă. Povestea lui Tzancă nu este o excepție, ci un semnal: colindatul modern, așa cum se practică în multe cartiere, a ajuns să-i alunge chiar și pe cei care, ani la rând, au fost generoși, tocmai pentru că zgomotul a înlocuit colacul, iar boxa a îngropat colindul. Tzancă a fost direct, i-a trimis pe vlăjgani la muncă!

Încotro merge colindul?

Rămâne întrebarea esențială: va supraviețui colindul acestei epoci sau va fi înfrânt de postmodernism și de digital? În trecut, colindul a trecut prin vremuri grele și a rezistat. A supraviețuit interdicțiilor tacite, cenzurii, comunismului și urbanizării forțate, adaptându-se fără să dispară. Astăzi însă, amenințarea pare mai subtilă și, poate, mai serioasă. Nu mai vine dinspre ideologie, ci dinspre saturație, kitsch și zgomot.

Oamenii nu mai sunt ostili colindului în sine, ci au ajuns exasperați de formele lui deformate, de asaltul colindelor noi, comerciale, difuzate obsesiv pe toate canalele posibile și imposibile, de boxele urlătoare și de invazia necerută din spațiul intim. Colindul riscă să nu mai fie respins pentru ce este, ci pentru ce a devenit. Dacă nu va exista o reîntoarcere la sens, la voce, la comunitate și la măsură, este posibil ca tradiția să supraviețuiască doar în enclave mici, în ansambluri, arhive și clipuri nostalgice. Poate că nu colindul va muri, ci relația noastră cu el. Iar întrebarea reală nu este dacă el va rezista digitalului, ci dacă noi vom mai avea răbdarea, liniștea și dorința de a-l asculta.

Citește și:

TOP 5 cele mai frumoase târguri de Crăciun din Dubai