De la incendiul de pe stadionul Ghencea din 1997 la Rapid – Dinamo 2026: cronica unui eșec repetat

Derby-ul Rapid–Dinamo disputat weekendul trecut a fost o demonstrație continuă de derapaj public tolerat, sub pretextul fotbalului. Timp de 90 de minute, galeria dinamovistă a livrat un flux constant de scandări rasiste și mesaje discriminatorii, repetate obsesiv, fără pauză, fără intervenție, fără consecințe. Presa a relatat, imaginile au circulat. Reacțiile au existat în spațiul public. Din partea Federației Române de Fotbal însă nimic concret.

Această absență a reacției nu este o excepție, ci o continuitate. Iar pentru a înțelege gravitatea momentului actual, trebuie să ne întoarcem la unul dintre episoadele fondatoare ale haosului din fotbalul românesc post-1989: incendiul de pe stadionul Ghencea din 1997.

Incendiul de pe stadionul Ghencea din 1997

În seara derby-ului Steaua-Dinamo, stadionul Ghencea era deja tensionat încă dinaintea fluierului de start. Grupuri compacte de suporteri dinamoviști au ajuns organizat, escortați, echipați nu doar cu însemne de galerie-steaguri, fulare, tobe-ci și, după cum avea să se constate ulterior, cu materiale inflamabile introduse în incintă prin metode care au ridicat semne serioase de întrebare privind controlul de securitate.

Detaliul care a șocat atunci și care continuă să rămână emblematic pentru acel episod este metoda de introducere a substanțelor inflamabile: lichide transportate în recipiente aparent inofensive-cutii de Cola. Ascunse printre obiectele galeriei, uneori chiar în interiorul tobelor, aceste recipiente au trecut de filtrele de control fără să fie depistate.

În momentul declanșării incidentului, acest detaliu a făcut diferența între un foc minor și un incendiu violent. Primele scaune aprinse-estimările vorbesc despre 4-5 puncte inițiale-nu ar fi trebuit să genereze panică. În mod normal, o intervenție rapidă ar fi limitat incidentul la câteva locuri afectate.

Dar nu a existat o intervenție rapidă.

Cum au ars 600 de scaune în câteva minute

Flăcările s-au extins cu o viteză anormală, exact genul de evoluție care indică prezența unui accelerant. Martorii au descris o ardere „prea rapidă pentru plastic simplu”. În doar câteva minute, focul a cuprins sute de scaune, transformând peluza într-un front continuu de flăcări.

Panica s-a instalat instant. Suporterii au fugit haotic, forțele de ordine au început evacuarea, iar fumul dens a acoperit întreaga zonă. Aproximativ 2000 de persoane au fost scoase din peluză într-un interval scurt, alergate și hăituite pe câmpul din jurul stadionului, în timp ce incendiul continua să se extindă.

Bilanțul: peste 600 de scaune distruse, alte peste 100 deteriorate, zeci de persoane reținute sau arestate, pagube evaluate la peste 120 de milioane de lei.

Și totuși, în tot acest timp, un detaliu rămâne definitoriu pentru acel eșec: existența unui tun cu apă pregătit pentru intervenție, care nu a fost folosit.

Intervenția care nu a existat

Autoritățile erau prezente. Dispozitivul de ordine fusese suplimentat, existau mijloace tehnice. Și totuși, reacția a fost întârziată, fragmentată, insuficientă.

Declarațiile de după meci au confirmat ruptura: oficialii Stelei au vorbit despre lipsa de reacție a forțelor de ordine, în timp ce reprezentanții lui Dinamo au indicat organizarea deficitară și incapacitatea de a controla situația în primele minute, exact momentul critic în care incendiul putea fi limitat.

Acele minute au făcut diferența între un incident și un simbol.

Momentul în care România a devenit subiect global

Imaginile cu peluza în flăcări nu au rămas un episod intern. Agenția Reuters a preluat cadrele și le-a distribuit la nivel global, iar acestea au fost difuzate după derby, devenind parte din fluxurile internaționale de știri.

Pentru prima dată după 1989, violența de pe stadioanele românești era expusă masiv în exterior. Nu ca un accident, ci ca simptom.

România apărea în ochii lumii nu prin performanță sportivă, ci prin incapacitatea de a controla propriul fenomen de huliganism.

De la violență fizică la radicalizare ideologică

Dacă anii ’90 au fost marcați de violență directă, incendii, bătăi, distrugeri, prezentul aduce o altă formă de degradare: radicalizarea discursului.

Galeria dinamovistă oferă un exemplu relevant prin contradicția sa identitară. Clubul Dinamo, înființat în 1948 sub structurile Miliției și Securității comuniste, este astăzi susținut de grupuri care promovează discursuri de extremă dreaptă și referințe la figuri istorice anticomuniste.

Această inversare nu este doar paradoxală, ci indică o ruptură profundă între identitate, istorie și realitate. Ideologia nu mai are legătură cu originea, ci cu nevoia de conflict și delimitare prin reinventare prin valori ce contravin identității reale.

Rapid–Dinamo 2026: continuitatea prin toleranță

În acest context, ceea ce s-a întâmplat la meciul Rapid–Dinamo nu este un accident, ci este rezultatul direct al unei toleranțe instituționale acumulate.

Scandările rasiste nu au fost spontane, ci repetitive, organizate, susținute pe întreaga durată a meciului. Multiplele mesaje scrise și afișate de asemenea. Nu vorbim despre derapaje izolate, ci despre un comportament colectiv stabilizat.

Iar în fața acestui comportament, reacția autorităților lipsește sau întârzie, exact ca în 1997.

Lecția care nu a fost învățată

În 1997, câteva scaune aprinse au devenit, prin inacțiune, un incendiu care a făcut înconjurul lumii.

În 2026, scandările rasiste, tolerate și repetate, au devenit deja normă.

Diferența este de formă, nu de fond. Atunci ardeau scaune, astăzi ard limitele.

Și, exact ca atunci, problema nu este doar cine aprinde primul focul, ci cine alege să nu intervină. Federația Română de Fotbal nu pare pregătită, sau dispusă, să intervină ferm. Lipsa sancțiunilor nu face decât să valideze comportamentul.

Într-o țară care își afirmă apartenența la valorile europene, tolerarea rasismului pe stadioane devine dintr-o problemă sportivă una de credibilitate democratică. Intervine cineva la timp sau așteptăm din nou momentul în care va fi prea târziu?

CITEȘTE ȘI: Martie 1990: când românii și maghiarii au ajuns față în față

 Istoria se repetă? În 1998, România a deschis cerul pentru NATO în războiul din Serbia