Istoria se repetă? În 1998, România a deschis cerul pentru NATO în războiul din Serbia

Discuția despre aprobarea folosirii unor baze din România, inclusiv Mihail Kogălniceanu, pentru operațiuni americane legate de Iran nu este fără precedent. Cu aproape trei decenii în urmă, în octombrie 1998, România trecea printr-o dezbatere infinit mai tensionată: dacă să permită sau nu NATO accesul în spațiul aerian românesc în eventualitatea unor lovituri împotriva Serbiei.

Atunci, țara nu era membră NATO, era vulnerabilă, împărțită și bântuită de o întrebare grea: cât de departe poate merge un stat mic pentru a se apropia de Occident fără să-și incendieze propriul echilibru intern? Documentele oficiale și cronologiile diplomatice arată că, în octombrie 1998, CSAT a aprobat accesul în spațiul aerian în „situații de urgență și neprevăzute”, iar Parlamentul a aprobat cererea NATO în aceeași lună.

Octombrie 1998: o criză regională la ușa României

În toamna lui 1998, criza din Kosovo se agrava rapid. NATO își pregătea opțiunile militare împotriva regimului lui Slobodan Miloșevici, iar România, deși nu era membră a Alianței, era deja tratată ca un actor relevant în ecuația strategică din Balcani.

Din presa vremii reiese limpede tensiunea momentului: la Cotroceni, Emil Constantinescu îi informa pe membrii CSAT despre consultările cu liderii partidelor, cu șefi de stat din regiune și despre solicitarea Secretariatului Internațional al NATO din 9 octombrie 1998, prin care se cerea aprobarea survolării spațiului aerian românesc în cazul unor lovituri împotriva Serbiei.

În 1998, România a deschis cerul pentru NATO

România nu obținuse încă invitația de aderare la NATO, iar clasa politică știa că orice pas făcut în raport cu Alianța va fi citit și la Washington, și la Bruxelles, și la Budapesta, și la Belgrad.

Cronologia oficială a relației România–NATO consemnează clar că, în octombrie 1998, Parlamentul a aprobat solicitarea NATO ca avioanele Alianței să poată folosi spațiul aerian românesc pentru posibile operațiuni militare. Cu alte cuvinte, Bucureștiul încerca să se comporte ca un aliat înainte de a fi primit în club.

Comunicatul CSAT: sprijin precaut, limbaj calculat

Formula aleasă atunci de statul român a fost una extrem de atentă. Comunicatul CSAT, reprodus și în presa din 12 octombrie 1998, spunea trei lucruri în același timp: că România susține o soluție negociată în Kosovo, că este conștientă de consecințele grave ale unei soluții militare și că, drept răspuns la solicitarea Consiliului Nord-Atlantic, își declară acordul pentru acces în spațiul aerian în „situații de urgență și neprevăzute”. Această formulare arăta ezitarea Bucureștiului: nu voia să pară nici belicos, nici indecis, nici lipsit de loialitate față de Occident.

Parlamentul, obligat să dea girul politic

În 1998, decizia nu putea rămâne doar la nivelul CSAT. Ea avea nevoie de validare parlamentară, iar presa vremii nota explicit că orice implicare a României în acțiuni militare trebuia să primească girul Legislativului. Asta a ridicat imediat temperatura politică. Tema nu mai era tehnică, militară sau diplomatică, ci națională.

România nu discuta doar despre un culoar aerian, ci despre propria poziționare între vecinătatea balcanică și aspirația euro-atlantică. Cronologia MAE confirmă că aprobarea parlamentară a venit în octombrie 1998.

Țara s-a rupt în două

În 1998, chestiunea nu a produs un consens liniștit, ca astăzi. A produs o fractură. Din textele de epocă reiese o Românie tulburată, nu doar o clasă politică prudentă. O parte a opiniei publice vedea acceptarea survolului drept un act de aliniere necesară la Vest. Alta îl considera o trădare a unei vecinătăți istorice și un gest care putea transforma România în parte a unui război care nu era al ei.

Biserica Ortodoxă Română a intervenit public

Biserica Ortodoxă Română a ieșit public și s-a pronunțat împotriva folosirii armelor pentru rezolvarea crizei din Kosovo, cerând autorităților române să insiste asupra unei soluții exclusiv pașnice. În comunicatul citat de presa vremii, BOR avertiza că folosirea forței creează un precedent periculos pentru suveranitatea și integritatea teritorială a altor state din regiune.

În România de azi, o astfel de intervenție instituțională ar produce poate doar zgomot mediatic. În 1998, ea a contat enorm: a legitimat public tabăra celor care vedeau decizia drept riscantă și moral discutabilă.

Opoziția cerea neutralitate

Nici scena politică nu era unitară. Potrivit relatărilor de atunci, PDSR cerea neutralitatea totală a României în conflictul din Kosovo și invoca regula nescrisă că statele vecine nu ar trebui să se implice militar în astfel de războaie. Consultarea lui Ion Iliescu de către Emil Constantinescu, în ceasul al doisprezecelea, era ea însăși semnul că Palatul Cotroceni înțelegea cât de explozivă devenise tema. Nu era doar o decizie de securitate. Era o decizie cu potențial electoral, istoric și emoțional.

Frica de precedent: „Kosovo azi, ce mâine pentru noi?”

Aceasta a fost una dintre cele mai puternice idei ale momentului. În multe comentarii din presa vremii, inclusiv în analize politico-militare, apărea teama că o intervenție NATO împotriva Serbiei ar putea crea un precedent primejdios pentru statele cu vulnerabilități etnice sau teritoriale.

Cu alte cuvinte, întrebarea nu era doar dacă Serbia merită sau nu sancționată, ci și ce înseamnă pentru România să legitimeze o intervenție externă într-un conflict cu componentă secesionistă. Frica de „un Kosovo și la noi” exista și era spusă aproape fără ocolișuri.

Serbia nu era doar un stat vecin, era și o memorie istorică

Lideri ai comunității sârbe din România avertizau că folosirea unor aeroporturi românești împotriva Serbiei ar fi o ruptură istorică gravă. Se invoca inclusiv precedentul bombardării Belgradului în 1941 și ideea că România nu trebuie să ajungă din nou în poziția de platformă pentru lovituri împotriva sârbilor. Tonul era inflamat, dar tocmai asta arată ce temperatură avea subiectul.

Nu doar spațiul aerian, ci și bazele erau în discuție

Deși formula oficială a CSAT vorbea despre acces aerian, în presă se discuta deja despre infrastructură, baze și aeroporturi, mai ales Timișoara. Asta a amplificat sentimentul că România riscă să treacă de la rolul de stat de tranzit la acela de stat implicat.

Presa consemna inclusiv declarații alarmiste despre posibile riposte sârbești și despre faptul că un asemenea pas ar transforma România într-o țintă legitimă în logica adversarului. Astfel de argumente reapar aproape mecanic și azi, când în discuție este Mihail Kogălniceanu și conflictul cu Iranul.

1999 a mers și mai departe decât 1998

Un detaliu istoric important: 1998 a fost preludiul. În timpul campaniei NATO din 1999, România și Bulgaria au permis avioanelor NATO să le folosească spațiul aerian, în timp ce au refuzat avioanelor rusești care încercau să livreze provizii Serbiei.

Analize istorice despre extinderea NATO arată că momentul Kosovo a funcționat ca un prag filosofic și strategic pentru București: România a decis să se poarte ca membru de facto al Alianței înainte de a deveni membru formal.

România era vulnerabilă, azi este în umbrela NATO

În 1998, Bucureștiul lua o decizie grea din poziția unei țări din afara NATO, fără garanții de apărare colectivă, dar cu speranța că loialitatea strategică va conta la momentul aderării. Astăzi, România aprobă folosirea unor baze, inclusiv pentru echipamente de realimentare, supraveghere și comunicații legate de operațiuni americane privind Iranul, din postura unui stat deja membru NATO.

Reuters notează că este vorba despre echipamente defensive, fără muniție, iar aprobarea a trecut atât prin consiliul de apărare, cât și prin Parlament.

De ce reapare instinctiv fantoma lui 1998

Pentru că mecanismul emoțional e același. Atunci era Serbia, acum este Iranul. Atunci era culoarul aerian, acum sunt Kogălniceanu, realimentarea în aer și logistica defensivă. Atunci frica era că România intră într-un război balcanic fără să fie pregătită.

Acum frica este că România devine piesă într-o confruntare mai largă din Orientul Mijlociu. Diferența este că, azi, consensul politic este aproape complet, iar disputa s-a mutat mai ales în societate. Dar sursa anxietății e aceeași: când oferi infrastructură strategică unei mari puteri, poți spune cu adevărat că rămâi doar spectator?

Lecția toamnei lui 1998

Precedentul românesc nu începe la Mihail Kogălniceanu și nu începe cu Iranul. Începe în 1998, când România a înțeles că apropierea de Occident nu vine doar cu discursuri, ci și cu decizii nepopulare, tensionate și uneori periculoase electoral. Atunci, țara s-a certat pe față în jurul unei aprobări de survol.

Azi, pare mai disciplinată politic, dar nu neapărat mai liniștită în adâncul ei. Și poate că exact aici stă cheia întregii chestiuni: nu în ideea că istoria se repetă perfect, ci în faptul că România continuă să trăiască aceeași dilemă strategică sub nume diferite.

CITEȘTE ȘI: Anul în care fiecare a doua țigară era ilegală. De ce contrabanda revine în România

Podul de Flori de peste Prut din 1991: ziua în care românii s-au îmbrățișat și au crezut în unire