Minerii din Chile ajunsesera la un prag psihic destul de fluctuant, trecand de la optimism la pesimism, de la o clipa la alta, ajungand sa spuna si ca poate se va ajunge la situatia in care se vor manca unii pe altii.
„I-am spus unui prieten: ‘Daca tot suferim, ar fi mai bine sa mergem la refugiu, sa pornim un motor si sa lasam monoxidul de carbon sa-si faca treaba, sa renuntam. Cred ca toti ne gandeam la fel. Atunci, nu credeam ca era un act de sinucidere, ci mai degraba sfarsitul suferintei, pentru ca noi oricum urma sa suferim”, a declarat Zamora, unul dintre cei 33 de mineri care au stat doua luni in subteran.