Mudava, prezidențiabilul care promitea să „vindece” România: legenda unui personaj posibil doar aici

România a avut o perioadă în care realitatea părea scrisă cu cerneală magică: biocâmpuri măsurate în metri, procese cu expertize medico-legale despre „emanări”, televiziuni care înghițeau orice poveste și alegeri în care pe buletinul de vot încăpeau candidați ce promiteau, la propriu, vindecarea națiunii. Constantin Mudava, pentru unii fenomen, pentru alții impostor, a traversat comunismul târziu, tranziția și febra mediatică a anilor ’90 și 2000, până la un final discret, în 2018.

Rădăcina mitului: copilul care liniștea animalele

Născut în 1935, în Ghirdoveni (Dâmbovița), Mudava își construiește povestea dintr-o biografie rurală, cu bunici veniți de peste munți și cu o copilărie în care ar fi avut semne timpurii: animalele se linișteau când era el pe izlaz, iar mângâierile lui ar fi avut efect tămăduitor. În România de atunci, asemenea istorii prindeau repede, mai ales în comunități unde medicina era departe, iar speranța se lipea de orice gest care părea să funcționeze.

În anii ’80, când regimul comunist îngheța aproape orice formă de publicitate personală, legenda a început totuși să circule. Și asta spune multe: ori oamenii îl căutau în tăcere, ori poveștile erau prea spectaculoase ca să rămână doar în șoaptă.

Fenomenul Mudava și paradoxul comunist: între suspiciune și validare

Punctul de inflexiune e povestea juridică. Mudava ajunge să fie contestat, acuzat, chemat în judecată, apoi verificat. Aici apare acel paradox tipic ultimilor ani ai comunismului: pe de o parte, suspiciune și încercarea de a-l opri; pe de alta, un soi de curiozitate oficială, pentru că statul comunist avea o slăbiciune pentru orice suna a„știință specială sau fenomen rar.

În unele relatări de presă din epocă (și în rememorări ulterioare), cazul este descris ca având expertize și martori care ar fi susținut că omul nu e bolnav psihic, că nu promitea bani, că nu cerea bani și că are un „câmp” ieșit din comun. Asta devine combustibilul mitului: nu doar oamenii de la coadă, ci și foruri care s-ar fi pronunțat. În imaginarul colectiv, o asemenea nuanță e suficientă pentru a transforma un personaj într-o instituție.

Anii ’90: de la vindecător la brand național

După 1989, România se umple de minuni publice. Apar vindecători, clarvăzători, bioenergeticieni, iar televiziunea devine noua biserică a senzaționalului: dacă ai poveste, ai audiență; dacă ai audiență, ai putere.

Mudava intră perfect în epocă. Își asumă titluri, își construiește o aură, își multiplică poveștile: câți a vindecat, ce boli a înfrânt, ce oameni importanți ar fi trecut prin mâinile lui. Presa îl transformă într-un nume recognoscibil, iar țara, obosită, săracă, speriată, primește această ofertă ca pe o scurtătură spre bine: dacă politica e mizerabilă, poate energia e soluția.

1996: candidatura la Cotroceni și replica imposibil de uitat

În 1996, Mudava candidează la Președinția României ca independent. Campania lui e o combinație rară de promisiuni sociale totale și limbaj mistic. Își cere votul în registru mesianic, în unele relatări cu sloganul „cine mă votează pe mine, votează pe Dumnezeu”,  și rămâne în memoria publică printr-o replică halucinantă, rostită la TV, în care îi îndeamnă pe români să stea cu mâinile și picioarele depărtate ca să-i pătrundă cu energia.

Rezultatul? Mic, dar nu zero: 0,31% din voturi. Într-o țară mare, asta înseamnă zeci de mii de oameni care au pus ștampila nu pe un program politic, ci pe o promisiune de vindecare colectivă. Aici e partea amară: nu el era fenomenul, ci foamea de salvare care l-a făcut posibil.

2004: revenirea anunțată și demolarea mitului în presă

În 2004, unele publicații îl găsesc din nou activ, vorbind despre o nouă candidatură, prezentându-se în turnee de vindecare și încercând să-și reactiveze brandul. Dar acum tonul presei se schimbă: anchete jurnalistice îl numesc escroc, îi verifică afirmațiile și îi contrazic poveștile.

Aici intră în scenă două axe mari ale mitologiei Mudava: pretinsa legătură cu Ceaușescu și „vilele” din Scornicești; ideea că metoda lui ar fi fost omologată sau recunoscută oficial.

Investigațiile din presa locală și națională de atunci consemnează declarații ale unor martori și foști oficiali care îl contrazic, sugerând că multe detalii ar fi invenții sau exagerări. Practic, din 2004 încolo, Mudava începe să trăiască într-un duel public: legenda lui vs. verificarea presei.

După gloria stridentă: periferia, pacienții și mecanismul donațiilor

Pe măsură ce anii trec, povestea se micșorează ca un afiș uitat în ploaie. Presa îl găsește la bătrânețe retras, trăind modest, dar continuând să primească oameni disperați, atrași de aceeași promisiune: „dacă medicina nu poate, poate el”.

Aici e iarăși o rană socială, astfel de personaje prosperâns nu pentru că sunt convingătoare, ci pentru că suferința reală caută orice ușă. În relatările critice apare și ideea consultațiilor plătite sub formă de donații către fundații sau organizații, o formă clasică prin care astfel de practici se cosmetizează.

2018: finalul unui fenomen și închiderea cercului

Constantin Mudava moare la 83 de ani, în 1 noiembrie 2018, la Târgoviște, după o perioadă de afecțiuni multiple. Presa consemnează că a fost internat la Îngrijiri Paliative și că fiul său a vorbit despre declinul lui și despre ultimele zile. Finalul e discret, aproape banal, cum sunt de fapt finalurile în spatele oricărui spectacol.

Mudava pare coborât din realismul magic: bioenergie, procese, mituri cu dictatori, televiziuni, mesaje către popor. Dar diferența față de un roman e că aici personajul a fost real, iar epoca i-a dat nu doar public, ci și legitimitatea unei candidaturi.

România nu l-a produs pe Mudava doar ca pe un excentric. L-a produs ca pe un simptom al unei societăți care, când nu mai are încredere în instituții, ajunge să caute salvare în miracole. Iar miracolele, în anii aceia, au ajuns până la Cotroceni. S-au schimbat multe de atunci? Am descoperit anticorpii unor astfel de personaje ieșite din romanele lui Gabriel Garcia Marquez?

CITEȘTE ȘI: Românul cu mâna de Robocop. Vă spunem povestea unei minuni tehnologice și a unei umilințe fiscale de acum 20 de ani

Delta Dunării: între gheață și speranță. Douăzeci de ani de supraviețuire la capătul hărții