Obiceiul vechi care se mai ține și astăzi de Bobotează. Ce simbolizează, de fapt, acest ritual și de ce a dispărut din multe zone

La praznicul cel mare al Bobotezei, când apele se sfințesc și cerurile se deschid, în unele părți ale țării se păstrează încă o rânduială veche, cu mireasmă de veacuri: Botezul cailor. Obicei arhaic, deopotrivă creștin și străbun, el grăiește despre legătura adâncă dintre om, animal și Dumnezeu, așa cum s-a plămădit ea în satul românesc.

Din cele mai vechi timpuri, calul a fost pentru țăranul român nu doar ajutor la muncile câmpului, ci tovarăș de drum, sprijin la nevoie și pavăză în vremuri grele. În imaginarul popular, el este animal cu suflet, vrednic de grijă și binecuvântare, aproape un membru al familiei. De aceea, nu este de mirare că, odată cu sfințirea apelor la Bobotează, omul a simțit nevoia să aducă sub har și pe cel ce-i trudește alături zi de zi.

Obiceiul cunoscut sub numele de Boboteaza Cailor sau Botezul Cailor este atestat de mai bine de un veac, fiind răspândit mai ales în Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Caii erau aduși împodobiți la biserică, cu hamuri alese, cu șei bogate și ciucuri colorați, pentru a fi stropiți cu Aghiasmă Mare, spre sănătate și putere în anul ce începea.

Istoria botezului cailor la Bobotează

Importanța acestui obicei este subliniată chiar de marele istoric Nicolae Iorga, care îl amintește în lucrarea sa Istoria Românilor în Chipuri și Icoane (1905). El consemnează cuvântul vechilor cronicari și al martorilor străini:

Un număr de cai cu arșale scumpe, împodobite cu aur și mărgăritare, sunt aduși Mitropolitul îi stropi cu aghiasmă. Străinii ce înconjurau pe Mihai Viteazul la 1600 avură prilejul să-i vadă serbând astfel prin stropirea binecuvântătoare a cailor Boboteaza acelui an unic, în Alba-Iulia.

Iorga amintește și de vechile capitale, Târgoviște și București, unde, în fața Domnului și a boierilor, mitropolitul stropea cu apă sfințită caii domnești, spre uimirea norodului adunat.

După ce apa era sfințită și caii stropiți cu aghiasmă, sărbătoarea nu se sfârșea la pragul bisericii, ci se revărsa în tot satul, ca o binecuvântare vie. Ulițele răsunau de tropot, iar gospodarii, îmbrăcați în straie bune, își mânau caii cu mândrie, nu spre fală deșartă, ci ca semn al mulțumirii pentru ajutorul primit de peste an. Pentru oamenii locului, calul botezat era ferit de boală, de osteneli fără rod și de primejdii, iar binecuvântarea lui se răsfrângea asupra întregii gospodării.

În acea zi, tinerii își dovedeau priceperea la hamuri și hățuri, iar bătrânii priveau cu îngăduință, amintindu-și de vremurile lor. Caii mergeau cuminți, cu capetele plecate sub stropirea apei sfințite, ca niște făpturi care înțeleg taina sărbătorii. După rânduială, urma bucuria: ocolul satului, întâlnirea oamenilor, vorba bună și nădejdea unui an roditor. Astfel, Boboteaza Cailor nu era doar o datină, ci o legătură vie între credință, muncă și rânduiala veche a satului românesc, păstrată cu evlavie din neam în neam.

Semn al primăverii ce va să vină

Ritualul Botezului Cailor de la Bobotează pare a se lega, în adâncul credinței populare, de mitul Cailor lui Sântoader, ca o primă vestire a renașterii pe care o va aduce primăvara. Deși Boboteaza se prăznuiește în plină iarnă, stropirea cailor cu aghiasmă poartă în sine nădejdea trezirii vieții și a rodului viitor. În rânduiala veche, calul era văzut ca ființă care simte schimbarea vremurilor și poartă puterea pământului, iar binecuvântarea lui la început de an era un legământ tainic cu anotimpurile ce urmau.

Aceeași legătură cu apa și cu reînnoirea se regăsește și în obiceiurile de Sântoader. În multe sate, în ziua acestei sărbători, fetele se spălau pe cap cu apă „neîncepută”, folosită pentru frumusețe, sănătate și noroc. Se credea că Caii lui Sântoader „calcă” apa și o sfințesc simbolic, dăruindu-i puteri de curățire și viață nouă, asemenea apei sfințite de la Bobotează. Tot atunci aveau loc alergări rituale de cai, nu ca simplă întrecere, ci ca act cu rost adânc: alergarea „trezea” pământul din amorțeala iernii, întărea animalele și chema belșugul anului ce avea să vină.

Astfel, Botezul Cailor poate fi privit ca primul semn al nădejdii în primăvară, o punte între iarna sfințită de aghiasmă și renașterea vieții, între credința creștină și rânduiala străveche a satului, în care calul rămâne purtător de binecuvântare și semn al continuității firii.

Pentru țăranul român, Botezul Cailor nu a fost niciodată simplă petrecere, ci un act de credință: cal sănătos înseamnă muncă roditoare, hrană pe masă și liniște în gospodărie. Astăzi însă, bătrânii satelor atrag luarea-aminte că rânduiala trebuie păstrată cu măsură și milă, fără cruzime sau întreceri nechibzuite.

Botezul cailor rămâne, astfel, o pagină vie din tezaurul folcloric românesc, o dovadă a felului în care Boboteaza sfințește nu doar apele, ci întreaga viață a satului, de la om până la cea mai credincioasă dintre viețuitoare: calul.

CITEȘTE ȘI – Câte zile se bea Agheasma Mare, de fapt. Cum trebuie păstrată

NU RATA – Calendar ortodox 6 ianuarie 2025. Botezul Domnului – Taina apei sfințite și puterea ei tămăduitoare