Sfâșietor! Ce s-a întâmplat între Cristina Țopescu și fratele ei, Cristi, când a încercat să o ajute: “Mi-a spus că nu îți mai dorește…”

Publicat: 13/01/2020 | 17:19

Cristina Țopescu își vizita mama, stabilită peste hotare, ori de câte ori avea timp, iar relația cu aceasta era una specială. De altfel, în 1989, fosta prezentatoare a încercat să fugă din România în Germania, unde locuiește mama ei, Rodica, și a fost arestată pentru trei luni. Un apropiat a povestit cu multă durere în inimă ce s-a întâmplat între regretata jurnalistă și Cristi Țopescu atunci când acesta a încercat să o ajute.

Citește și: Ultimele imagini cu Cristina Țopescu! “Nu te-a iubit nimeni! Ai fost doar un trofeu”

Ce s-a întâmplat între Cristina Țopescu și fratele ei, Cristi, când a încercat să o ajute

Cristina Țopescu a avut doi frați de tată mai mici și o mamă vitregă, tot jurnalist de televiziune, care i-a fost alături lui Cristian Țopescu până în ultima clipă. Atât cu mama vitregă Christel Ungar, cât și cu frații săi: Cristi (43 de ani) și Sebastian Felix (21 de ani) sau Basti, așa cum îi spun prietenii, regretata prezentatoare TV era în “relații” de prietenie pe Facebook.

În realitate însă… lucrurile nu erau destul de aranjate între ei. Un apropiat a dezvăluit că îndrăgita Cristina Țopescu a refuzat ajutorul fratelui ei mai mare atunci când acesta și-a exprimat dorința de a-i fi alături în perioada delicată pe care o traversa de ceva vreme.

“Da… se poate muri din singurătate și izolare voluntară… apoi depresia și gata… Fiind departe de țară, am aflat acum această veste tristă… Ne cunoșteam de peste 40 de ani… ieșeam la dans în Ateneul Tineretului, la ceaiuri, la munte, la mare… Cristina, tot timpul cu zâmbetul pe față, veselă si fericită! Se îndrăgostise la 19 ani de prietenul meu cel mai bun, Marian și ieșeam în gașcă mai tot timpul..

Apoi, după ‘90 fiecare pe drumul lui, dar ne mai vedeam întâmplător spre deloc în ultimii ani… Am încercat acum 2-3 ani să o mai scot din casă… m-a refuzat politicos…
Am discutat cu fratele ei Cristi să găsim o soluție și mi-a spus că nu își mai dorește socializare si că are o relație distantă și rece și cu el… Ultima dată ne-am văzut la îmormântarea tatălui ei și am vorbit un pic…Ultimul mesaj i l-am dat î n noiembrie anul trecut și nu mi-a răspuns…

Singurătatea, depresia ucid… Drum bun suflet drag…”, a mărturisit Sorin Mărcuș, unul dintre apropiații regretatei prezentatoare TV, relatează publicația ciao.ro.

Cristi Țopescu este căsătorit și locuiește în Constanța împreună cu soția  și copiii lor. Raluca și Cristi Țopescu au doi băieți împreună: Noah şi Lucas. Sebastian, mezinul familiei fostului comentator este plecat în Viena la studii.

Citește și: Unde va fi înmormântată Cristina Țopescu? Se va odihni lângă tatăl ei, Cristian Țopescu

Cristina Țopescu, alături de frații ei de tată și părintele lor, regretatul comentator Cristian Țopescu. Fotografiile au fost realizate în diferite etape ale vieții lor © playtech.ro
Cristina Țopescu, alături de frații ei de tată și părintele lor, regretatul comentator Cristian Țopescu. Fotografiile au fost realizate în diferite etape ale vieții lor © playtech.ro

Sorin Mărcuși și-a mai continuat șirul de gânduri așternute public spunând: “Puțini știu. Pe Cristina Revolutia a prins-o în arestul comunist! Nu a avut norocul Nadiei …
Citiți cu răbdare si veți ințelege starea, de fapt, a Cristinei” și ulterior, el a publicat rândurile de mai jos pe pagina lui oficială de Facebook.

Mărturia Cristinei Țopescu despre perioada în care a stat în închisoare pe vremea lui Nicolae Ceaușescu

“(…). «21 decembrie 1989. Tocmai ce ieșisem din închisoare de două zile, nici nu mă dezmeticisem bine, nu-mi venea, încă, să cred că sunt liberă. Nu știi cât de neprețuită este libertatea până nu ți se ia, până nu ai fost închis măcar o săptămână. Primim tot de ca și cum ni s-ar cuveni. Când, de fapt, nimic nu ni se cuvine și orice ne poate fi luat oricând de către alții, de viață sau de noi înșine. Pentru că viața ne-o putem lua și noi singuri când ajungem să n-o mai prețuim. Nu apreciem nimic din ceea ce avem până-n momentul în care ni se ia, într-un fel sau altul, așa e natura umană, ingrată și superficială.

Atunci, în ’89, la libertatea pe care mi-o recâștigasem după un periplu de trei luni prin cinci închisori (batalionul de la Oravița, arestul de la Reșița, Penitenciarul de la Timișoara, Jilava și arestul din Rahova), se adăuga libertatea noastră, a tuturor, libertatea poporului meu. Știu, sună patetic, dar așa simțeam atunci, patetic, toți simțeam patetic, ne iubeam, ne îmbrățișam, ne câștigaserăm libertatea pe care n-o avuseserăm niciodată (cel puțin, generația mea). Eram beată de fericire, de libertate, de speranță și exaltare pentru ce va să vină.

Au fost zile de grație, îi mulțumesc lui Dumnezeu că le-am trăit, mă bucur că n-am reușit să trec granița, în disperarea de a ajunge la mama mea care era atunci bolnavă, în Germania. Mă bucur că am trăit în două epoci, mă bucur că am avut experiența închisorii și a terorii pe care Securitatea a exercitat-o cu atâta sârg asupra familiei mele. Și mă mai bucur că, deși atunci îi disprețuiam și îi sfidam pe securiști, acum nu sunt traversată nici de ură, nici de vreo dorință de razbunare.
Păcatul pe care îl comit și mi-l asum e dezamăgirea, mai mult, chiar lehamitea și greața. Da, greață, sună foarte urât, unii nu mă vor înțelege, dar de ce aș minți, de ce mi-aș menaja propriul popor când, iubindu-l, el mă dezamăgește în fiecare zi? Poporul român oferă ochilor mei, cel puțin, o priveliște dezolantă. Țara mea îmi refuză dreptul la fericire. Iar sunt patetică, dar îmi asum și asta, iar pe cei care nu sunt de acord cu mine îi felicit. Pentru ce? Poate pentru instinctul lor de conservare, pentru echilibrul de care dau dovadă, pentru abilitatea lor extraordinară de a-și crea un univers propriu în afara sau înlauntrul universului înconjurător.

Sau pentru egoismul lor? Pentru putința de a ignora ce văd în jurul lor și interesul exclusiv față de propria persoană? Eu mă predau, nu mai am speranță. Cum să mai poți dormi liniștit în timp ce atâtea alte ființe suferă, sunt umilite și strivite de capitalismul sălbatic, sau cum i s-o zice, capitalismul românesc mai degrabă, poate… Sau nu mă predau, pentru că lupt, pentru că aproape că nu trece zi să nu intru în război cu establishment-ul, un război epuizant, în care mă lupt fără speranță. Din când în când, mai iau câte o gură de oxigen, ca să mai pot respira aerul irespirabil al patriei. Noroc cu oamenii, puțini, dar frumoși, verticali și inteligenți, insule de bun-simț pe care mă refugiez când simt că nu mai pot înota în mocirlă, când simt că mă duc la fund cu noroi în gură, în gât, pe trahee, când simt că mai am puțin și mă înec într-o moarte suficient de spectaculoasă ca să poată deschide liniștit orice jurnal de știri din zilele noastre. Nu v-ați simțit niciodată în derivă într-o lume care nu seamănă deloc cu cea pe care ne-o imaginam în zilele unui decembrie românesc redeșteptat? Ca apoi să cădem din nou într-un somn bolnav, poate mai bolnav ca înainte, pentru că acum dormim în plină libertate.

Am fost atunci la Piața Universității, la Televiziune, aveam cu mine drapelul cu gaură, cât de drag îmi era, mi-am luat frățiorul cu mine, avea atunci 13 ani, tatăl meu era consemnat la clubul Steaua, acolo unde fusese exilat (noroc că era ofițer MAPN și că rămăsese măcar cu acest statut după ce fusese scuipat ca o măsea stricată din televiziune, la ordinele tovarășilor, tovarășei etc.), suna disperat acasă și mă ruga să nu ies în stradă.

N-am putut, știa și el că n-o să pot, nu s-a supărat. Cine s-ar fi putut supăra pe cine în zilele acelea? Am strigat din toți rărunchii OLÉ, OLÉ, CEAUȘESCU NU MAI E!, nu cred c-am fost mai fericită nici când m-a luat de mână prima oară iubitul meu din liceu, am fost la Televiziune ca să văd cum arată când e liberă, ca să intru în locul în care eu și familia mea nu mai aveam voie să intrăm de 7 ani, deși ea a fost viața tatălui meu și copilaria mea, deși ea îmi furase tatăl care mă săruta pe frunte doar în somn (credea el…!), deși crescusem în locul acela și-i cunoșteam fiecare cotlon, iar oamenii ei fuseseră familia mea, familia pe care acasă n-o mai aveam din cauza prea marii iubiri a tatălui meu pentru ea.

Am vazut atunci, în Televiziune, oameni fericiți, sincer fericiți, eliberați, în sfârșit, de teroarea cenzurii și a prosternării tâmpe, am văzut și oportunismul de acum mijind de atunci deja, încă timid și dezorganizat, mai viguros și mai agresiv pe zi ce trecea apoi. Încă mă făceam că nu-l văd, nu voiam să trăiesc nici un sentiment urât, eram prea mândră de ai mei, ca să-mi îngădui să-i văd în adevarata lor lumină, sau ca să-i judec pe cei care acum, mulți dintre ei, sunt cocoțați în vârful scărilor sociale, mai solide sau mai șubrede, dar în varful lor. Puțini dintre ei s-au retras, mai târziu, cu decență, discret, în conuri de umbră cuvenite după atâta desfătare în lumina reflectoarelor (dacă tot vorbim despre televiziune, nu?), după atât pupat de mâini și nu numai de mâini… ale mai-marilor analfabeți ai vremii.”

(Asta scriam acum 10 ani, la 20 de ani de la Revoluție. Acum nu mai pot să scriu despre asta decât două-trei fraze, acolo. De ce? Nu știu nici eu exact.)»

Ce trist 😢😢😢❤️❤️”, și-a încheiat prietenul regretatei jurnaliste postarea emoționantă de pe Facebook.

Citește și...