Uitați în largul lumii. Marinarii români capturați de pirații somalezi și tăcerea statului

În primăvara lui 2009, zeci de marinari români au trăit iadul pe mare: luni întregi ținuți ostatici de pirații somalezi, sub amenințarea armelor, flămânzi, umiliți și abandonați. Pentru ei, captivitatea nu a fost doar o luptă pentru supraviețuire, ci și o lecție amară despre indiferența statului român, care a privit drama de la distanță, lăsând totul în seama armatorilor și a negocierilor financiare.

Aprilie 2009: români în mâinile piraților

La 13 aprilie 2009, Ministerul Afacerilor Externe confirma oficial o informație care zguduia comunitatea marinarilor: cinci români fuseseră capturați de pirații somalezi în Golful Aden. Nu erau singurii. Numărul total al românilor aflați în captivitate ajunsese la zece, dintr-un total de aproximativ 270 de prizonieri de diferite naționalități.

Cei cinci se aflau la bordul unui remorcher sub pavilion italian, aparținând companiei Micoperi Marine Contractors. Nava fusese atacată în plină zi, într-o zonă patrulată de marile puteri navale ale lumii. Un e-mail trimis, cel mai probabil, chiar de pirați anunța capturarea vasului. După acel mesaj, liniștea s-a așternut. O liniște apăsătoare.

Alte nave, același coșmar

În același timp, alți români erau deja prizonieri pe alte vase. Trei se aflau pe cargoul grecesc Titan, capturat în martie. Alți doi erau ținuți ostatici pe nava Saldanha, capturată în februarie. În toate cazurile, scenariul era identic. Statul român monitoriza situația, în timp ce eliberarea depindea exclusiv de plata răscumpărărilor de către companiile armatoare.

Sumele cerute de pirați variau de la câteva sute de mii la milioane de dolari. Precedentele erau cunoscute: petrolierul uriaș Sirius Star fusese eliberat pentru 4,2 milioane de dolari, iar nava Faina, încărcată inclusiv cu tancuri, pentru 3,2 milioane. Viața oamenilor devenise o linie într-un bilanț financiar.

Viața sub arme, foame, frică și umilință

Pentru marinari, lunile de captivitate nu au fost doar o așteptare. Au fost o degradare continuă. Ținuți sub pază permanentă, înarmați cu mitraliere, pirații controlau fiecare gest. Hrana era puțină și de proastă calitate: orez fiert, apă murdară, uneori pește pe care tot ei îl pescuiau, dar din care românilor le revenea doar o firimitură.

Temperaturile ajungeau la peste 50 de grade pe punte. Pirații îi scoteau afară ore întregi, îi amenințau cu ștreangul, îi obligau să sune acasă și să își roage familiile să facă presiuni pentru bani. Unii cedau psihic. Alții rezistau doar din instinct.

„Am pierdut șirul zilelor. Am ajuns atât de slăbiți, încât nici măcar nu mai puteam lua în calcul să ne apărăm”, aveau să spună ulterior unii dintre ei.

Cazul Virgil Crețu: supraviețuire la limită

Unul dintre cele mai dramatice episoade îl are în centru pe marinarul român Virgil Crețu, aflat pe cargoul Rim. După aproape trei luni de captivitate, o ceartă între pirați a degenerat într-un schimb de focuri. Virgil a fost împușcat în șold, pierzând mult sânge.

Rănit grav, dar lucid, a reușit să fugă și să dirijeze nava până când o fregată spaniolă a intervenit. Minutele au fost decisive. Dacă ajungeau pirații de la țărm înaintea militarilor, echipajul ar fi fost executat, iar nava scufundată. Viața lui a atârnat de câteva clipe și de intervenția altui stat.

„Nimeni de la stat nu ne-a sunat”

Poate cea mai dureroasă parte a acestor povești nu este violența piraților, ci tăcerea de acasă. Soțiile și familiile marinarilor au bătut la ușile instituțiilor românești fără să primească răspunsuri clare. Telefonul nu suna. Informațiile erau vagi sau inexistente.

Soția unui ofițer român povestea că a aflat despre eliberarea soțului ei nu de la autoritățile române, ci de la un jurnalist italian. În schimb, Ministerul Afacerilor Externe emitea comunicate formale, în care se lăuda cu sprijin logistic, fără să menționeze explicit numele tuturor românilor eliberați.

Pentru familii, sentimentul dominant a fost abandonul.

Statul absent, armatorul prezent

În realitate, rezolvarea tuturor acestor cazuri a urmat același tipar: negocieri directe între armatori și pirați, finalizate cu plata răscumpărărilor. Statul român nu a plătit, nu a negociat, nu a intervenit activ. A asistat.

În timp ce nave militare italiene, spaniole sau americane patrulau zona și interveneau punctual, România nu a avut niciun rol vizibil în salvarea propriilor cetățeni. Pentru marinari, acest lucru a fost imposibil de uitat.

Trauma care nu se vede

Întorși acasă, unii dintre ei nu au mai putut dormi normal. Coșmarurile au continuat ani la rând. Unii au slăbit zeci de kilograme, alții au încărunțit prematur. Mulți au refuzat să mai navigheze vreodată prin Golful Aden.

„Când închid ochii, îi văd din nou cu armele îndreptate spre mine”, spunea unul dintre supraviețuitori. Pentru ei, captivitatea nu s-a încheiat odată cu eliberarea.

La 16 ani distanță, poveștile marinarilor români capturați de pirații somalezi rămân o rană deschisă. Nu doar din cauza a ceea ce au trăit pe mare, ci și pentru că statul român nu le-a oferit niciodată sentimentul că nu sunt singuri.

Au supraviețuit datorită rezistenței lor, negocierilor armatorilor și intervențiilor străine. Nu datorită unei protecții reale din partea țării pe care o reprezentau sub pavilionul muncii lor.
În largul Africii, marinarii români au învățat pe pielea lor o lecție crudă: pe mare, viața ta valorează cât răscumpărarea. Iar acasă, uneori, nu valorează nici măcar un telefon.

CITEȘTE ȘI: Legalizarea prostituției în România, din anii 90 aceeași idee, aceleași ziduri, alte mize

Turismul, în picaj. De la criza de după 2010 la fragilitatea de azi