26 de ani de la noaptea în care am visat că vom cuceri lumea

Era vară. Era cald. Era noapte. Era una dintre acele nopţi albe şi fierbinţi care ne schimbaseră bioritmul graţie unor băieţi minunaţi îmbrăcaţi în tricolor, care ne-au făcut să încingem atâtea hore în toate Pieţele Universităţii din ţară după fiecare ispravă a lor de la Pasadena. Rose Bowl sau Castronul Trandafiriu, cum i-a spus Cristian Ţopescu, a fost stadionul care a generat cele mai frumoase, mai nebune şi mai sălbatice vise din istoria post-decembristă a României. Acolo, s-a desăvârşit Generaţia de Aur. Dincolo de Sevilla ’86, remiza cu Argentina de la Italia Novanta sau Cardiff ’93, meciul cu Argentina de la World Cup ’94 a fost momentul de apogeu al fotbalului românesc. Pentru că doar după acel succes epic, am îndrăznit să credem cu adevărat că am putea fi campioni mondiali.

Vulcanul de pe Rose Bowl a erupt pentru prima dată în minutul 11, când Ilie Dumitrescu execută perfect o lovitură liberă de pe partea stângă în acelaşi loc în care se oprise mingea şutată de Hagi la golul fără pereche cu Columbia. Bucuria noastră a durat doar cinci minute întrucât argentinienii au primit un penalty din partea arbitrului italian Pairetto la duelul dintre Prodan şi Batistuta. Atacantul Fiorentinei l-a învins pe Prunea de la 11 metri, restabilind egalitatea, 1-1. Dar peste alte două minute, sud-americanii sunt surprinşi de o combinaţie electrizantă între Hagi şi Ilie Dumitrescu, în urma căreia revenim în avantaj: 2-1.

Era 3-1 şi deja ne visam departe, dincolo de sfertul de finală cu Suedia. Ne-a readus un pic la realitate Abel Balbo, cu golul de 3-2, care ne-a făcut să trăim ultimul sfert de oră cu inimile zvâcnindu-ne în piepturi gata să explodeze. Însă, ai noştri chiar au fost ca brazii şi au rezistat eroic până când fluierul final al lui Gianluigi Pairetto a pus capăt emoţiilor şi a declanşat cea mai frumoasă baie de mulţime de pe străzile României. Noaptea de 3 iulie 1994 a fost cea în care cele mai mari vise ale noastre prindeau viaţă. Şi totul datorită acelor băieţi minunaţi în galben care făceau hora bucuriei sub soarele Californiei, ţinând trează o întreagă Românie si facand-o sa danseze de fericire o noapte întreagă, la mii de kilometri depărtare.

Dacă am putea opri timpul în loc, cu siguranţă am vrea ca acel meci să se repete la infinit într-o nesfârşită buclă temporală. Pentru că, atunci, nici cerul nu era mai presus de noi …