Curtea Veche, pata de pe obrazul Bucureștiului: O restaurare începută acum mai bine de 10 ani cu termen de finalizare etern

Într-un oraș care își vinde „Centrul Vechi” ca pe o carte poștală europeană, Curtea Veche rămâne paradoxul dureros: locul de început al Bucureștiului, abandonat chiar în buricul târgului. Pe Strada Franceză, printre terase, lumină și zumzet, stă o ruină care ar trebui să fie mândria Capitalei și a ajuns, în schimb, un semn de întrebare. Nu doar despre administrație, ci despre noi: cum am putut lăsa, ani la rând, cea mai veche mărturie a orașului să se degradeze sub ochii celor care ne vizitează și ai noștri?

Palatul Principelui, cândva piatră, marmură și grădini „în stil italian”

Astăzi vedem ziduri sparte și garduri de șantier, dar Curtea Veche a fost, cândva, centrul lumii valahe. Nu o metaforă! Curtea Domnească a Bucureștilor a fost reședința domnitorilor Țării Românești timp de aproape trei secole și jumătate, polarizând întreaga viață politică, socială, economică și culturală. Bucureștiul s-a coagulat în jurul ei, iar palatul nu era o anexă, ci un mecanism de putere, judecată, ceremonie și viață.

Florentinul Anton-Maria del Chiaro, secretar al lui Constantin Brâncoveanu, descria într-o mărturie fascinantă Bucureștiul de atunci, jos, mocirlos, aproape impracticabil fără scânduri groase de stejar așezate ca punți pe marginea străzilor. Și, în mijlocul acestui oraș dificil, curtea domnească apărea ca o demonstrație de ambiție politică și rafinament: „Palatul Principelui e de piatră, cu o impozantă scară de marmoră, cu săli mari boltite, dar destul de joase”, cu pridvor susținut de coloane, cu sală de divan, săli de audiență și apartamente domnești, iar în grădină un foișor unde Brâncoveanu lua prânzul și își făcea siesta „în mijlocul straturilor de flori”.

E greu să nu simți un fior când pui această imagine lângă ceea ce a rămas: ruine fragmentare, îngrădite, expuse intemperiilor, în inima unei zone în care turiștii caută exact poveste.

De la Vlad Țepeș la Brâncoveanu: istoria strat peste strat

Curtea Veche nu este doar un loc vechi, ci un palimpsest: o construcție ridicată, refăcută, extinsă, înfrumusețată și apoi abandonată, în funcție de epocă și domn. Se vorbește despre o primă construcție din a doua jumătate a secolului al XIV-lea – o cetățuie din cărămidă, un turn trapezoidal de circa 160 mp. Între 1458–1459, pe locul acesteia, Vlad Țepeș ridică o cetate din bolovani de râu și mortar.

Apoi vine transformarea majoră în secolul al XVI-lea, Mircea Ciobanul renunță la planul cetății și construiește un Palat Voievodal corespunzător cerințelor vremii. Curtea crește de la aproximativ 3.000 mp în secolul al XVI-lea, la 5.000 mp spre finalul secolului al XVII-lea, iar în secolul al XVIII-lea, cu anexele, ajunge la un uriaș 25.000 mp, într-un perimetru care ar acoperi azi o bună bucată din Centrul Vechi, delimitat de Dâmbovița, Smârdan–Șelari, Lipscani și bulevardul Brătianu.

Sub Matei Basarab, Grigore Ghica și Șerban Cantacuzino, palatul e refăcut și înfrumusețat cu coloane din piatră, scări de marmură, picturi murale. Apogeul vine, inevitabil, cu Constantin Brâncoveanu. Sala divanului, spătării, apartamentul voievodului, iatacul doamnei, camerele copiilor și baia – o reședință complexă, funcțională și reprezentativă.
Apoi, tragedia lui Brâncoveanu (1714) devine și simbol. Se încheie o epocă, iar Curtea intră într-un declin care se va transforma, în timp, într-o prăbușire.

Calamități, războaie și drumul lung spre ruină

Curtea Veche a fost lovită, la propriu, de istorie. Surse istorice vorbesc despre incendii și cutremure, despre o clădire care, chiar înainte de prăbușirea definitivă, era deja fragilă. În 1631, germanul Paul Strassburg descrie „palatul domnesc dărăpănat din cauza vechimii și a deselor schimbări de domni” și povestește un dineu care pare deopotrivă fastuos și tulburător, cu vase de argint, ceramică smălțuită și blide de lemn, cu bucate aduse continuu „cu ceasurile”, până deveneau o movilă, iar la toastul domnului se trăgeau tunuri atât de puternic încât se cutremura clădirea și „vasele de pe masă se ciocneau între ele”. Imaginea este aproape cinematografică. Putere, ceremonial, dar și precaritate structurală.

Apoi vin loviturile mari, documentate. incendiul din 1718, cutremurul din 1738, războiul ruso-austro-turc (1768–1774) care ruinează definitiv Curtea, cutremurul din 1802 și incendiul din 1804, care închid practic capitolul. Alexandru Ipsilanti încearcă refacerea, dar renunță din cauza costurilor; în cele din urmă, fosta reședință domnească ajunge scoasă la licitație. De aici, istoria se mută spre hanuri și comerț, iar palatul devine, încet, subiect de arheologie, nu de viață urbană.

În comunism, în anul 1972, Curtea Veche devine muzeu. Ar fi trebuit să fie începutul unei recuperări. Din păcate, ceea ce trăim azi arată că muzeificarea nu a fost suficientă ca să salveze locul de neglijență.

Restaurarea care a început, s-a blocat și a lăsat ruina și mai vulnerabilă

În epoca modernă, povestea e aproape la fel de dramatică precum cea medievală, doar că nu mai avem scuza cutremurelor sau a războaielor. Avem hârtii, proiecte, licitații, falimente și un șantier abandonat.

În 2014 s-a realizat o expertiză tehnică a complexului (cinci corpuri de clădire). În 2016, a fost făcut un proiect tehnic pentru protejare, consolidare și restaurare. În prima parte a lui 2018, Compania Municipală Consolidări SA a primit autorizație și ordin de începere, iar lucrările au început efectiv în iunie 2018. Doar că ele au pornit pe baza unei expertize vechi și, fără o actualizare la momentul începerii, soluțiile au început să nu mai corespundă realității din teren.

Șantierul a scos la iveală un adevăr tipic monumentelor istorice: nimic nu e simplu. S-au descoperit ziduri noi, fundații la niveluri diferite, porțiuni ridicate fără fundație solidă, iar unele degradări s-au agravat față de 2014. S-au îndepărtat tencuieli parazitare, s-a spart o placă mare de beton turnată în comunism, s-au făcut intervenții migăloase, cărămidă cu cărămidă, spălate, uscate, reasamblate.
Apoi s-a ajuns la concluzia inevitabilă: expertiza din 2014 și proiectul din 2016 deveniseră depășite. Ministerul Culturii a avizat în 2019 expertiza actualizată, dar a cerut proiectul tehnic actualizat separat, pentru a valida noile soluții.

Și când, teoretic, lucrurile trebuiau să meargă înainte, s-au oprit. În iarna lui 2020, companiei i s-au terminat materialele, iar șantierul a rămas fără lucrări. În octombrie 2020, stadiul execuției era de nici 5%, deși termenul inițial de finalizare fusese aprilie 2021. Din 2020, șantierul a rămas abandonat, fără măsuri minimale de conservare, iar factorii de mediu au început să lucreze, la propriu, împotriva noastră. Infiltrații, îngheț-dezgheț, degradare continuă.
În 2022, contractul cu Compania Municipală Consolidări a fost reziliat, compania a intrat în faliment și, de atunci, a urmat o nouă etapă de așteptare: documentații, consultări, actualizări de costuri, planuri pentru licitații care întârzie.

Pe scurt, am reușit performanța de a lua un monument fragil, de a-l deschide într-un șantier complicat și apoi de a-l lăsa expus, vulnerabil, în mijlocul orașului. Dacă ar fi un scenariu de film, ar părea neverosimil. În realitate, e Bucureștiul.

Rușinea din Centrul Vechi: cum arată „certificatul de naștere” al orașului

Aici devine povestea mai mult decât istorie. Devine imagine publică. Curtea Veche e pe traseul turiștilor. E pe lângă Hanul lui Manuc. E în zona în care Bucureștiul își vinde identitatea. Și, totuși, în loc să oferim un muzeu viu, cu expoziții, cu parcurs clar, cu semnalistică și protecție, oferim un gard, un mesh zdrențuit și o ruină care pare lăsată în voia sorții.

Despre viitor, planurile există: punere în valoare, zonă muzeală, spații expoziționale și multifuncționale, un hub cultural, chiar ideea unei terase cu belvedere. Toate sună bine. Problema e că, între plan și realitate, stă încă aceeași prăpastie administrativă.

Iar peste toate, vine nota amară a prezentului: mandatul noului primar a început cu o declarație publică în care spunea că nu are bani „nici pentru a trece strada”. Este, poate, cea mai tristă metaforă pentru Curtea Veche: un monument care are nevoie de bani ca să treacă din ruină în patrimoniu viu, dar rămâne blocat între intenții și imposibilități.

Nu doar un șantier abandonat, ci o oglindă

Curtea Veche nu e doar o ruină. E oglinda felului în care ne raportăm la noi înșine. Într-un oraș care s-a născut aici, în jurul curții domnești, faptul că lăsăm locul de început să se degradeze în văzul lumii spune mai mult decât orice discurs despre identitate și tradiție.

Pentru turiști, Curtea Veche ar trebui să fie o poveste coerentă. Vlad Țepeș, Brâncoveanu, marmură, coloane, grădini, cutremure, războaie, renașteri. Pentru bucureșteni, ar trebui să fie un loc al memoriei și al mândriei. În schimb, a devenit o pată pe obrazul orașului: un loc unde trecutul strigă după grijă, iar prezentul răspunde cu tăcere.

Și poate asta e întrebarea reală: dacă nu reușim să ne salvăm originea, ce anume credem că vom putea salva din viitor?

CITEȘTE ȘI: Înapoi în 2006–2007: anul în care exmatriculările au șocat România. De ce situația este și mai gravă azi

 Spitalul militar „NATO” care trebuia să existe și azi nu există. O promisiune veche, o nevoie actuală