Au existat zile în care Matei Stratan și Mădălina Ghenea păreau cuplul acela din filmul pe care nu-l recunoști că-l urmărești, dar îl urmărești. Se plimbau de mână, zâmbeau, aveau aerul că lumea e un decor prietenos, iar paparazzii doar niște figuranți plătiți prost. Ea era deja „din Italia” fără să știe, cu o ținută care mirosea a vintage scump și libertate, el era relaxat, casual, vesel și iubăreț, genul de bărbat care nu se îmbracă pentru oraș, ci pentru ideea că orașul trebuie să se îmbrace pentru el. Păcat că povestea n-a ținut, dar a rămas un rod al iubirii lor: o fetiță, dovada că uneori chiar și iubirile care se rup lasă ceva întreg în urmă.
În perioada în care erau împreună și păreau în elementul lor, Matei și Mădălina aveau acel tip de chimie care se vede de la distanță: nu neapărat gesturi mari, ci gesturi mici, puse bine. Mers de mână, o privire aruncată din reflex, un zâmbet scurt care spune „e bine”. Erau fix cuplul pe care îl observi dintr-o cafenea și îți vine să spui în gând: „Așa arată oamenii când nu și-au făcut încă inventarul de reproșuri”.
Mădălina, cu silueta ei de model și alura aia de femeie care pare că a coborât dintr-un oraș unde oamenii nu se ceartă în trafic, ci gesticulează elegant, dădea impresia că aparține deja unei lumi mai lucioase. Nu era doar frumoasă, era aranjată într-un fel care pare natural, dar de fapt e muncit. În timp ce multe românce încă negociau cu garderoba ca la piață, ea o purta ca pe o limbă străină pe care o vorbea fluent.
Ținuta ei spune tot. O fustă cu flori, vintage, genul de piesă care arată inocentă doar până îți dai seama că e aleasă cu intenție. Un top negru, simplu și exact cât trebuie de „nu mă chinui, dar nici nu mă joc”. Peste umeri, aruncată neglijent, o bluză mai groasă, ca atunci când pleci de acasă cu gândul „ieșim puțin” și te întorci după patru ore, pentru că ai întâlnit oameni, ai râs, ai trăit.
Geanta roșie Hermes — normal, în universul acesta nu există o geantă, există un statement. Și pantofi cu toc scurt, tot vintage, ca o declarație subtilă că nu are nevoie de 12 centimetri ca să fie văzută. În tot ansamblul, era genul de apariție pe care scrie Italia , chiar dacă ea, la momentul ăla, încă își spunea că e doar o plimbare în oraș. Nu era doar modă, era atmosferă.
Matei, pe de altă parte, era fix contrapunctul: tricou simplu, blugi, adidași New Balance deja purtați, cam târnosiți, adică adidașii ăia care au văzut viața și nu se rușinează de asta. La banii lui, își permite să iasă și în papuci și halat de baie, iar lumea tot ar spune că e un stil relaxat, scandinav. Există un privilegiu pe care îl au oamenii cu bani: nu trebuie să demonstreze nimic prin haine. Demonstră prin faptul că nu demonstrează.
În momentele alea, părea vesel, prezent, afectuos, genul de bărbat care își asumă rolul de partener, nu doar de însoțitor. Zâmbea, părea că-i place să fie acolo, părea că-i place de ea. Și când bărbatului îi place de femeia de lângă el, se vede. Nu e nevoie de discursuri, e suficient felul în care stă.
Mădălina Ghenea, venită din modelling și film, cu traseu internațional și cu o disciplină de nu mă opresc, era oricum într-o ligă în care timpul se împarte între contracte, drumuri, proiecte, apariții. În spatele glamour-ului, e o industrie care te trage de mânecă zilnic: să fii în formă, să fii prezentă, să fii în cadru. Matei, om de afaceri, discret, cu un stil mai puțin strigat, părea că-i oferă fix tipul de calm care o poate echilibra pe o femeie cu ritm rapid.
Și pentru o vreme, s-a văzut armonia: plimbări, zâmbete, aerul acela că noi doi împotriva lumii. Apoi a venit partea matură a poveștii: copilul. Rodul iubirii lor, despre care s-a scris mult, și care a schimbat inevitabil dinamica. Pentru unele cupluri e lipici, pentru altele e testul care scoate la suprafață fisurile.

Relațiile se termină rar dintr-un singur motiv. Se termină din acumulări, din tonuri, din iar ai făcut asta, din iar nu m-ai văzut. În cazul lor, în presa mondenă au apărut de-a lungul timpului relatări despre tensiuni, despre faptul că Mădălina nu s-ar fi simțit respectată și că, dincolo de poza cu doi amorezi, existau certuri și nemulțumiri care nu se văd pe trotuar.
Iar ca în orice poveste de tipul ăsta, există mereu un episod pe care lumea îl reține ca momentul în care s-a rupt. S-a vehiculat că un astfel de punct de inflexiune ar fi fost o nuntă în familie, unde Matei Stratan ar fi apărut însoțit de o altă femeie, lucru care, în logica unei relații deja tensionate, nu aprinde doar scântei, aprinde tot tabloul electric. Dacă a fost exact așa sau nu, cert e că după o asemenea situație, orice cuplu ori se strânge și mai tare, ori se duce în direcții opuse.
Păcat că povestea n-a ținut. Pentru că, în acea perioadă, ei chiar arătau ca un cuplu care a găsit formula: ea, sofisticată și deja Italia, el, relaxat și sigur pe sine, amândoi cu aerul că le vine bine împreună. Dar viața reală nu ține cont de outfit-uri, nici de Hermes, nici de zâmbetele surprinse la timp.
Ce rămâne e amintirea unei fericiri care, măcar pentru o vreme, a fost autentică și vizibilă. Și rămâne copilul lor, dovada că unele iubiri, chiar când se termină urât, au avut totuși un început frumos. Iar începutul, în cazul lor, a fost fix genul ăla de început care te face să te uiți de două ori: două mâini împreunate, două zâmbete, o plimbare, și impresia că nimic nu se poate strica.