Polaroid din 2004: Alina Vindican, înainte să devină „Alina Borcea” și să afle că viața are VIP + prelungiri

O poză prăfuită, găsită „la redacție” fix când se demolează stadionul Dinamo, ne teleportează într-o Românie cu Miss Sixty, Red Bull la doză și visuri la bax. În cadru: fotomodelul de-atunci, Alina Vindican, alături de o prietenă. În 2004, nici nu visa la Borcea — dar, sincer, în 2004 toată lumea visa la ceva. Unii la Champions League, alții la un iPhone care încă nu exista, iar alții la o viață în care ușile se deschid singure, preferabil la VIP.

Ruinele, polaroidul și geanta optimistă

Așa începe orice poveste bună de București: am primit o poză. Nu una banală, nu una din Drive, ci o relicvă, o dovadă materială că înainte de cloud exista polaroidul. Iar înainte de influencer exista fata care arată ca un influencer, dar încă nu știe că e influencer.

Fotografia e din 2004. Încă nu era era poveștilor în care toți avem un PR, ci era perioada în care oamenii chiar făceau poze ca să le păstreze, nu ca să le șteargă după 24 de ore. Și, ca să fie tabloul complet, imaginea o surprinde pe Alina fix acolo unde, cum să zicem fin, se testau visele pe ringul de dans: în club. Unde fetele frumoase își făceau și își fac veacul, într-un amestec de muzică tare, parfum dulce și speranța că universul are și el un plan, sau măcar o masă rezervată.

Alina e alături de o prietenă, „se distrează ca fetele” și mai fac și câte o poză. Alina poartă o cămașă Miss Sixty — da, firma aia, legenda textilă a unei generații care a trăit între „e original?” și „lasă că arată bine”. Cămașa e descheiată strategic: sus și jos, încheiată doar la mijloc, ca un compromis între „serios” și „nu chiar”. Pe umăr, o geantă Louis Vuitton pe care am dat zoom din toate unghiurile și, sincer, din orice poziție pare-optimistă. Dar nu ne luăm din asta: în 2004, optimismul era sport național.

În mână: un Red Bull și o fotografie polaroid — practic, combustibil + dovadă. Iar Alina ne privește cu o privire de panteră urbană: buze bombate, ochii ușor strânși, ca și cum fixează prada sau, în lipsă, următoarea oportunitate. Postură serioasă. Prietena, în schimb, pare mai destinsă, mai veselă, mai „hai să trăim clipa”. Și poate că fix aici e diferența: Alina a ajuns sus, despre prietenă nu mai știm nimic. Uneori, viața e crudă așa: una prinde lumina reflectoarelor, alta rămâne în rama unui polaroid.

„Șase luni m-a invitat”: când romantismul se măsoară în perseverență și curse interne

Apoi vine partea în care traseul capătă replici memorabile, de pus în ramă lângă poza din 2004. În varianta spusă de ea, povestea are aer de film: „Timp de șase luni m-a tot invitat în oraș până să ies cu el prima oară.” Șase luni! Azi, dacă nu răspunzi la mesaj în 12 minute, ai fost trecut la „seen și uitat”. Atunci, un bărbat „lupta”. Și lupta se purta cu invitații repetate, nu cu emoji-uri.

Și mai frumos: „Ne-am cunoscut în avion, într-o cursă spre Timișoara,Eu mă-ntorceam acasă de la Paris.” Nu știți voi, dar pentru București, „Paris cu escală la București” e genul de detaliu care intră instant la categoria „începe bine”. Urmează cafeaua de la aterizare, apoi pauza aceea de telenovelă: șase luni nu s-au mai văzut (zice ea). Pentru că, atenție, Alina „a vrut să vadă dacă o place cu adevărat”. Avea 19 ani, era „copil”, „nici să sărut nu știam bine”. E o frază care în București se traduce simplu: eram inocentă, dar aveam radar.

Mai departe, declarația devine manual de „m-am maturizat lângă el”: nu purta tocuri, juca baschet, făcea înot, aikido, sportivă — și apoi, ca în orice transformare cu buget, „s-a maturizat și a devenit femeie lângă el”. În București, există două școli mari: „m-am făcut singur” și „m-am maturizat lângă el”. Ambele sunt acceptate social, dar a doua vine cu mai multe fotografii.

„El a muncit, ea a dormit”: Dinamo, jet lag și viața de acasă

Ajungem la perioada în care realitatea bate glamourul: el revine în țară din SUA, „muncit”, direct la birou, ore întregi la Dinamo. Ea, gravidă în luna a patra, doborâtă de diferența de fus orar — a dormit toată ziua. E genul de contrast pe care Bucureștiul îl iubește: el se zbate, ea se odihnește. Unii îi zic lux, alții îi zic „viață de femeie”. În orice caz, tabloul e clar. El în ședințe, ea în pijama, iar între ei plutește ideea că visul din 2004 a ajuns într-un apartament bun.

Și ca să fie povestea completă, apare și episodul cu investiții în restaurante, shaormerie, Miami, Dinamo, campionat, promisiuni. E genul de perioadă în care un cuplu nu-și mai numără zilele, ci milioanele, zborurile și absențele. Și în care romantismul se traduce prin „nu mai plec în SUA, stau la echipă non-stop”.

Divorțul ca scenariu de Hollywood: clauze, condiții și „nu aduci bărbați în casă”

Apoi vine partea serioasă, aia cu „se rupe pisica”. Divorțul, negocierile, actele, notariatul, tribunalul, înapoi la notar. Un ping-pong legal care, în București, e doar alt nume pentru telenovelă cu episoade săptămânale.

În folclorul mediatic apar detalii despre condiții, sume, pensii alimentare, custodie, apartamente, permisiuni, interdicții, plus clasicul: culise care ar face gelos orice regizor. Și, indiferent ce e adevăr, ce e interpretare și ce e condimentație de presă, rămâne ideea: când un vis ajunge sus, sus e și vânt. Și vântul bate tare.

Morala de București: orientarea nu se pierde, doar se upgradează

Polaroidul din 2004 este până la urmă, o lecție de antropologie urbană. Nu râdem de omul care visează — râdem de felul în care Bucureștiul îți vinde visul în rate: întâi un club, apoi o poveste cu avionul, apoi un nume care se schimbă, apoi o viață care arată altfel decât ți-ai imaginat.

Și dacă e să tragem concluzia, ar suna așa: cine e orientat rămâne orientat. Nu neapărat „orientat” într-un sens urât, ci în sensul bucureștean: cu antenele sus, cu ochii pe oportunitate, cu instinct de supraviețuire și cu talentul rar de a fi mereu în locul în care se întâmplă ceva.

În 2004, Alina Vindican era cu Red Bull-ul în mână și privirea de panteră urbană. În anii de după, „Alina Borcea” a intrat într-un episod lung, cu Dinamo, Miami, știri, divorț, apoi viață nouă. Prietena din poză? Poate a rămas o fată veselă într-o fotografie. Alina? A rămas, indiferent de capitol, aceeași privire: „știu ce vreau”. O viață nouă, alături de un nou milionar, în Statele Unite.
Și, sincer, Bucureștiul nu iartă multe, dar respectă un lucru: perseverența. Chiar și când vine la pachet cu Miss Sixty, LV „optimist” și un polaroid.

CITEȘTE ȘI:  Relația din media care s-a lăsat cu oale sparte, zâmbete largi și nopți albe de București

 O fotografie, o promisiune și un „ce-ar fi fost”. Povestea uitată dintre Simona Untaru și Michele Nusco