Bucureștiul sub zăpadă, autoritățile sub preș: cronica unei „surprize” care se repetă de când ne știm

Capitala este astăzi sub zăpadă. Străzi blocate, transport în comun cu întârzieri și opriri, trotuare-capcană – gheață sub omăt, rigole dispărute, borduri care nu se mai văd, oameni care merg pe carosabil pentru că pe trotuar riști să-ți rupi glezna. Și, exact ca de fiecare dată, autoritățile au fost luate pe nepregătite. De parcă ninsoarea e o invenție nouă. De parcă iarna a fost introdusă în calendar ieri. De parcă România n-a mai văzut niciodată zăpadă.

O introducere care nu ar trebui să existe

În București, scenariul e deja un serial cu sezoane, iar noi, publicul, îl știm pe dinafară. Iarna vine, orașul se blochează, instituțiile se pasează, apar comunicate, se dau vina unii pe alții, se promit sancțiuni, se invocă utilaje, se invocă contracte, se invocă „condiții meteo excepționale”, apoi se topește zăpada, se topește și indignarea, iar anul viitor o luăm de la capăt.

Cea mai tristă parte nu mai e neputința administrativă, ci resemnarea colectivă. Populația e resemnată, deci autoritățile au curajul de a fi nesimțiți. Și cu cât sunt mai sigure că omul înghite, cu atât devin mai relaxate în neglijență. Mai ales autoritățile de dreapta, care, când n-au soluții, au o lozincă: „responsabilitatea individuală”. Sigur, cetățeanul trebuie să-și curețe trotuarul, dar statul unde este? Și dacă tot suntem în stadiul ăsta, poate că cea mai realistă soluție națională rămâne rugăciunea – să se întâmple cu adevărat încălzirea globală, să ne scape de iarna românească, această eternă „surpriză”.

Ca să înțelegem că nu e un accident, ci o tradiție, merită să facem cronologia. Pe ani. Din an în an. Cu fragmentele care arată aceeași boală: improvizația.

2026: Azi, Capitala e sub omăt, iar orașul funcționează pe avarii

Astăzi, Bucureștiul arată exact cum arată de fiecare dată când ninge serios. Artere principale curățate pe jumătate, străzi secundare lăsate „strategic” pe mai târziu, trotuare uitate cu desăvârșire, iar transportul public, în loc să fie salvarea, devine încă o problemă: tramvaie care rămân blocate, autobuze care se târăsc, troleibuze care nu mai pot urca.

Pe jos e și mai rău. În București, iarna nu e doar frig, e loterie: îți pui picioarele în zăpadă și sub zăpadă poate fi gheață, o bordură, un gol, o denivelare, o rigolă. Trotuarul devine capcană, iar oamenii, instinctiv, caută asfaltul, chiar dacă e periculos. În astfel de zile, nu mai ai pietoni și șoferi. Ai doar supraviețuitori ai unui oraș care se degradează funcțional.

Și totuși, șocant nu mai e ce se întâmplă. Șocant e că ni se pare normal.

2003: Țara prin nămeți, spitale pline, drumuri închise, trotuare uitate, ambulanțe cărate pe jos

În 2003, ninsorile abundente au paralizat întreaga țară. Drumuri naționale închise în județe cu duiumul, strat de zăpadă crescând văzând cu ochii, localități izolate și pe întuneric din cauza avariilor la rețeaua electrică. Dobrogea blocată, omăt de peste jumătate de metru în unele locuri, vânt puternic, mașini rămase îngropate pe marginea șoselelor sub nămeți, îngreunând intervenția utilajelor.

În același episod, marea nu era decor, era parte din haos: valuri de șapte-opt metri în larg, porturi închise, Midia, Constanța și Mangalia trase pe dreapta, canalul Midia-Năvodari blocat. În restul țării, aeroporturi închise, ambuteiaje la graniță, cerințe de lanțuri antiderapante, cozi, nervi, blocaje.

Dar partea care mușcă direct din realitate e imaginea din spitale. Spitalele de Urgență din Galați și Hunedoara luate cu asalt, sute de pacienți cu fracturi, picioare și mâini rupte. În Capitală, Ambulanța a răspuns cu greutate, pacienții fiind purtați cu targa sute de metri pe jos. Utilajele n-au făcut față nămeților. Trotuarele au fost uitate cu desăvârșire.

Aici apare și teatrul politic tipic: primarul general Traian Băsescu trece la atac, anunță amenzi pentru prefect, ministru, primari de sector, pentru trotuarele necurățate din fața instituțiilor. „Ar trebui să fie un exemplu pentru bucureșteni”, spune el, iar inspectorii pleacă la vânătoare de instituții.

În Arad, tinerii țărăniști inventează protestul cu oamenii de zăpadă și lozinci hazlii, ridicând cinci siluete înghețate ca simbol al administrației. E o scenă care pare comică, dar e și tragică: când statul nu mai convinge prin competență, ajunge subiect de farsă.

Și peste toate, fraza care rămâne: „Până și maidanezii s-au mișcat greu prin troienele Capitalei.” Da, până și câinii fără stăpân erau mai sinceri decât administrația: ei măcar se luptau cu zăpada, nu cu comunicatele.

2005: aceeași țară, aceleași nămeți, aceeași improvizație – sania la maternitate, echipe blocate, trenuri anulate, porturi închise

În 2005, iarăși „Țara prin nămeți”. Căderi masive de zăpadă, circulație blocată pe drumuri naționale și județene, localități fără curent și telefon, porturi închise, căi navigabile închise, trenuri anulate, aeroporturi închise.

În Constanța, vânt puternic, operațiuni comerciale suspendate, porturi blocate, canalul Dunăre–Marea Neagră afectat, un autoturism luat de valuri în Portul Tomis. Drumuri închise în tot județul, suluri de până la 80 cm, întârzieri feroviare.

În zonele montane, avertizări de avalanșe. În județe, echipe operative blocate în nămeți, obligate să abandoneze mașinile și să înnopteze pe la oameni. Autovehicule de pompieri rămase înțepenite în movile de zăpadă, în ciuda încercărilor repetate de a ieși.

Și apoi scena care ar trebui să fie rușinea oricărei administrații: „Cu sania la maternitate.” O femeie gravidă transportată cu sania trasă de cai pentru a ajunge la ambulanță. Asta nu e pitoresc rural, e colaps logistic. E anul în care descoperim, iar, că în România există tehnologie de secol XXI și acces la sănătate de secol XIX, în funcție de cât a nins.

La București, deszăpezirea e, din nou, pusă pe priorități strategice : întâi traseele transportului public, apoi, abia astăzi, străzile secundare. Soluții ecologice care nu funcționează, pluguri care se dovedesc singurele eficiente, apeluri către șoferi să evite traficul, promisiuni de oprire a circulației dacă se agravează.

Și, inevitabil, vine și partea cu amenzile pentru trotuare. Bucureștiul e singurul loc unde iarna nu e fenomen natural, e instrument de disciplinare selectivă.

2008: București încremenit, firme amendate, solidaritatea moare, iar străzile primarilor rămân și ele în nămeți

În 2008, autoritățile se dezmorțesc greu după ninsoare. Principalele artere sunt sub nămeți grei, puține mașini se încumetă, restul așteaptă. Viceprimarul vorbește despre închiderea bulevardelor arteră cu arteră pentru utilaje, apoi se răzgândește, apoi solicită, într-un târziu, intervenția tuturor utilajelor, inclusiv pe străzile secundare.

Șase firme responsabile cu deszăpezirea primesc amenzi. Unele că n-au scos utilaje, altele că au intervenit defectuos. Se promit amenzi și celor care nu-și curăță trotuarele.

Dar partea cu adevărat grea e ceea ce spui tu: solidaritatea nu mai funcționează. Oamenii nu se mai ajută. O femeie își face loc cu lopata și mai curăță și la vecini, apoi spune cu nostalgie că „înainte, dacă ningea, veneau toți să curețe”. Acum, fiecare e în bula lui, în frigul lui, în injuria lui.

Iar reportajele despre străzile primarilor arată altceva: nu există privilegii miraculoase, nici măcar ei nu sunt scutiți de haos. În fața caselor, doar poteci înguste cât să iasă din curte. Trotuare necurățate. Regulamentul e pentru fraieri, iar bunul-simț e opțional.

2012: Eterna surpriză: ninge în ianuarie și România se comportă ca și cum e prima dată

2012 e anul în care România își joacă cea mai bună comedie involuntară: ninge în ianuarie!. Deși au existat avertizări, mii de oameni pleacă la drum, rămân blocați, apar victime, apar intervenții dramatice, apar povești cu oameni descoperiți în mașini acoperite de zăpadă, apar nașteri asistate prin telefon, pentru că elicopterul nu poate interveni.

E un episod în care îți dai seama că nu natura e dușmanul, ci combinația dintre aroganță, improvizație și lipsă de cultură a prevenției. Șoferi care ignoră prognoza, dar și stat care, deși „anunță înrăutățirea vremii”, nu reușește să-și transforme avertismentul în infrastructură de reacție.

Poveștile mici sunt, de fapt, radiografia mare: oameni care împing mașini înzăpezite, alții care stau în mașini și se uită, trenuri care deraiază, pasageri care așteaptă în zonă arctică, drumuri ocolite, timp dublu, oboseală, frig, nervi. România, la minus zece, devine România adevărată: una în care îți salvezi singur pielea sau aștepți până când statul își termină conferința de presă.

2017: drumuri închise rapid, dar fragilitatea rămâne. Bine că s-a închis, dar unde e sistemul?

2017 vine cu o aparentă lecție: autoritățile închid mai repede drumurile cu risc de înzăpezire. Apar coduri de culori, galben, portocaliu, roșu. Apar zboruri anulate, trenuri întârziate, porturi închise, zone fără curent, șenilate, intervenții. Se evită, pe alocuri, coșmarul cu sute de mașini îngropate.

Dar dincolo de această tactică există întrebarea care te roade: bun, închizi. E măsură de criză. Dar unde e capacitatea de funcționare? Pentru că un stat nu se măsoară doar în cât de repede pune lacăt pe o autostradă, ci în cât de repede poate menține orașele vii, transportul public funcțional, trotuarele sigure, ambulanțele mobile.

În București apar iar blocaje, defecțiuni, tramvaie oprite, șine înghețate, oameni prinși, iar primarul anunță amânarea școlii, demiteri, comandamente, intervenții „continue”. Totul sună grav, dar sună și familiar. Mai ales familiar.

Modelul românesc: iarna ca instrument politic, nu ca problemă tehnică

Dacă aduni toți anii, vezi același tipar: iarna nu e tratată ca o problemă tehnică, planificabilă, cu proceduri, cu responsabilități și control. E tratată ca un eveniment mediatic, care produce imagine, produce vinovați, produce amenzi și produce replici. Uneori, politicienii sunt singurii care au de câștigat de pe urma troienelor: apar la televizor, dau asigurări, fac comandamente, arată cu degetul, promit sancțiuni, își reglează conturi, își mai pun un strat de PR peste un strat de omăt.

Și, în fiecare an, apare aceeași obsesie: trotuarele. Trotuarele sunt lăsate, apoi se descoperă că trotuarele sunt lăsate, apoi se dau amenzi pentru trotuare. Trotuarul devine simbol național: simbolul graniței dintre ce ar trebui și nu se face.

De ce se repetă? Pentru că ne-am obișnuit

Se repetă pentru că e mai ieftin să improvizezi decât să construiești un sistem. Se repetă pentru că, după ce trece viscolul, trece și scandalul. Se repetă pentru că nu există consecință reală, doar consecință de presă. Se repetă pentru că o parte din populație și-a normalizat ideea că iarna, în România, e o loterie, și că trebuie să te descurci.

Dar aici e miezul. Descurcatul individual nu ține loc de administrație. Lopata ta nu înlocuiește planul lor. Lanțurile tale nu înlocuiesc utilajele lor. Sarea ta nu înlocuiește responsabilii lor. Iar dacă tot ajungem anual la aceeași concluzie, atunci poate că, într-adevăr, singurul lucru constant este rugăciunea colectivă: să se încălzească planeta, ca să nu mai fim surprinși de iarnă.

CITEȘTE ȘI: Românul cu mâna de Robocop. Vă spunem povestea unei minuni tehnologice și a unei umilințe fiscale de acum 20 de ani

Când valorile se vindeau la greutate: Memoria tristă a „Grupării Brâncuși”