Cine a adus Revelionul în România și cum se sărbătorea la început. Tot ce nu știai despre noaptea dintre ani

Astăzi, Revelionul înseamnă petrecere, artificii și mese întinse până dimineața. Puțini știu însă că această tradiție, așa cum o cunoaștem azi, a fost adusă în România de Casa Regală, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De la sobrietatea regelui Carol I până la fastul interbelic și discreția Regelui Mihai, Anul Nou a fost mai întâi o sărbătoare a datoriei, a ordinii și a familiei, înainte de a deveni un prilej de distracție populară.

Revelionul, o tradiție occidentală adusă la București

Cuvântul „Revelion” vine din francezul réveillon, care înseamnă „trezire”. El desemna masa luată după slujba de la miezul nopții, menită să încheie postul și să marcheze simbolic începutul unui nou an. Inițial, nu era o petrecere zgomotoasă, ci un moment de reculegere, de familie și de refacere a energiei.

În România, această tradiție apare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu venirea lui Carol I pe tron. La fel ca Pomul de Crăciun, și Revelionul a fost preluat din cultura occidentală, odată cu modelul monarhic modern. Până atunci, începutul de an era marcat mai degrabă prin obiceiuri populare, fără o masă festivă fixată la miezul nopții.

Epoca lui Carol I și Elisabeta – sobrietate, disciplină și rigoare

Pentru Carol I și Regina Elisabeta, Anul Nou era o chestiune de ordine și responsabilitate. Atmosfera de la Curte era sobră, lipsită de excese, dar impecabil organizată. Regele, cunoscut pentru disciplina sa prusacă, își petrecea seara de 31 decembrie scriind scrisori și reflectând asupra anului care se încheia.

În 1882, de exemplu, Carol I a redactat nu mai puțin de 25 de scrisori către suverani europeni chiar în ajunul Anului Nou. Într-una dintre ele, adresată Reginei Victoria, își exprima recunoștința și speranța într-un viitor pașnic pentru dinastiile Europei.

Balul de Anul Nou devenise deja un eveniment oficial de mari proporții. La Palatul Regal se adunau miniștri, diplomați, ofițeri, membri ai corpului legislativ și elitele societății bucureștene. În 1882, la numai 16 ani de la urcarea pe tron, Carol I găzduia un bal cu peste 2.500 de invitați – o cifră impresionantă chiar și după standardele actuale.

Totul era organizat cu precizie militară: invitațiile aveau oră, ținută și intrare stabilite, iar fiecare participant știa exact unde trebuia să se afle. Revelionul devenea astfel o expresie a statului modern român, disciplinat și orientat spre Europa.

Ferdinand și Maria – Revelionul devine o sărbătoare de familie

Regele Ferdinand și Regina Maria au trăit Anul Nou într-o casă plină de viață, de râsete și de copii. Căsătoriți foarte tineri – el la 27 de ani, ea la doar 17 – au construit nu doar o familie numeroasă, ci și un model de stabilitate și continuitate pentru o țară aflată în plină transformare. Sărbătorile de iarnă erau, pentru ei, momente de tihnă, de apropiere și de reafirmare a valorilor familiale, în care veselia se împletea firesc cu simțul datoriei.

Domnia lor a fost una a echilibrului și a consolidării. După grelele încercări ale Primului Război Mondial, România a intrat într-o etapă de maturitate istorică, în care au început să se vadă roadele muncii temeinice și vizionare începute cu jumătate de secol înainte, în vremea lui Carol I și a Reginei Elisabeta. Anul Nou devenea, astfel, nu doar o sărbătoare calendaristică, ci și un simbol al continuității statului român modern.

Sărbătoarea de Anul Nou din vremea Regelui Ferdinand se sprijinea pe o tradiție solidă, clădită în decenii de viață instituțională și ceremonial regal. Totul era organizat cu grijă, fără excese, dar cu respect profund pentru rânduială și simbol. Curtea Regală funcționa ca un mecanism bine uns, iar administrația, protocolul și ierarhiile erau perfect stabilite. În acest cadru, sărbătoarea devenea expresia unei societăți așezate, care știa să-și celebreze valorile fără ostentație.

Fiecare membru al Curții, de la cel mai modest slujitor până la cei mai înalți demnitari, primea un dar de Anul Nou. Nimic nu era lăsat la voia întâmplării. Bucătarul-șef și patiserul Curții își pregăteau din vreme bunătățile, iar Regina Maria și Regele Ferdinand obișnuiau să colinde personal prăvăliile de pe Calea Victoriei pentru a alege cadourile.

Printre magazinele preferate se numărau bijutierul Resch și celebra prăvălie O.H. Müller din Pasajul Român – nume care astăzi au dispărut, dar care atunci reprezentau rafinamentul și eleganța Bucureștiului de început de secol XX. Gestul cumpărării cadourilor nu era unul formal, ci o adevărată tradiție, făcută cu grijă și cu atenție pentru fiecare destinatar.

La Palatul Regal, darurile de Anul Nou erau oferite în special personalului superior, fără fastul pomului de Crăciun, dar cu aceeași grijă pentru detaliu. În anii aceia, aceste cheltuieli nu reprezentau încă o povară bugetară. Abia mai târziu, odată cu creșterea aparatului administrativ și cu scumpirea vieții, în special în timpul domniei lui Carol al II-lea, obiceiul a început să fie restrâns, din rațiuni economice.

În vremea lui Ferdinand și a Mariei, însă, sărbătoarea rămânea una caldă, firească și profund umană. Anul Nou nu era doar o festivitate de palat, ci o prelungire a vieții de familie, o clipă de respiro într-o lume care se schimba rapid, dar care încă mai știa să prețuiască tradiția, decența și bucuria lucrurilor simple.

În vremea Regelui Carol al II-lea – Anul Nou între fast, modernitate și neliniște

Domnia Regelui Carol al II-lea a adus cu sine o schimbare vizibilă de ton în felul în care era trăită sărbătoarea Anului Nou la Curtea Regală. Dacă înaintașii săi cultivaseră sobrietatea, rigoarea și ceremonialul strict, Carol al II-lea a preferat o atmosferă mai intimă, mai modernă și, pe alocuri, mai relaxată. Anul Nou era petrecut adesea la Sinaia, în decorul elegant și liniștit al Castelului Foișor, și mult mai rar la Palatul Regal din București. Deși avea alături familia și un cerc select de intelectuali ai epocii, Regele domnea într-un timp dificil, marcat de frământări politice, tensiuni sociale și o instabilitate care se simțea până și în cele mai rafinate saloane ale puterii.

Carol al II-lea a fost primul rege al României născut pe pământ românesc și crescut în spiritul Ortodoxiei, un fapt care i-a influențat profund viziunea asupra tradițiilor și identității naționale. Era un om cultivat, vorbitor desăvârșit al limbii române literare, pasionat de istorie, artă, știință și organizare administrativă. Curtea sa funcționa cu o precizie aproape militară, fiecare detaliu fiind atent supravegheat, fiecare gest cântărit. Avea o cunoaștere temeinică a domeniilor pe care le conducea și, adesea, își surprindea colaboratorii prin nivelul său de informare, depășindu-i chiar pe specialiștii vremii.

Sărbătorile de iarnă se mutaseră treptat la Castelul Foișor, reamenajat în anii ’30 după gusturile moderne ale epocii. Acolo, atmosfera era complet diferită de solemnitatea rigidă a Palatului Cotroceni din vremea lui Ferdinand sau de sobrietatea aproape prusacă a Palatului Regal din timpul lui Carol I. La Foișor domnea lumina, confortul și modernitatea. Mobilierul avea linii curate, aerisite, decorul era în ton cu noile tendințe europene, iar camerele – scăldate în culori pastelate – erau dotate cu facilități electrice moderne, un lux al vremii.

Pentru Carol al II-lea, Foișorul devenise un adevărat refugiu. Acolo se simțea în largul său, departe de presiunile politice și de ceremonialul rigid al capitalei. Sărbătorile de iarnă petrecute în acest cadru erau mai degrabă intime decât fastuoase, animate de conversații, muzică, mese alese și o atmosferă de destindere rar întâlnită în viața publică a regelui.

Și Principele Mihai, încă foarte tânăr, se simțea bine la Foișor. După revenirea Reginei Elena în 1940, castelul a devenit pentru mamă și fiu un loc al echilibrului și al apropierii familiale. Acolo, departe de ochii lumii, Anul Nou nu mai era o demonstrație de putere, ci o sărbătoare a discreției, a continuității și a unei liniști fragile, înaintea furtunilor care aveau să vină.

Vremea Regelui Mihai și a Reginei-Mamă Elena

Domnia Regelui Mihai s-a desfășurat într-una dintre cele mai grele și tulburi perioade ale istoriei României. Anii ’40 au fost ani ai războiului, ai nesiguranței și ai rupturilor dureroase, iar tânărul suveran – aproape un copil la urcarea pe tron – a devenit pentru popor un simbol al continuității și al speranței. Într-o lume zdruncinată de conflicte și de schimbări dramatice, Regele și mama sa, Regina Elena, reprezentau o ancoră morală, o prezență liniștitoare într-o vreme în care puține lucruri mai păreau sigure.

Românii priveau spre tânărul lor suveran cu o afecțiune aparte, aproape părintească. În el nu vedeau doar un rege, ci un fiu al țării, vulnerabil și totodată responsabil, purtând pe umeri o povară mult prea mare pentru vârsta sa. Chipul său serios, adesea marcat de griji, inspira încredere și compasiune. Oamenii simțeau că, atât timp cât el era acolo, veghea asupra destinului națiunii, iar această prezență avea o valoare morală aproape sacră.

Sărbătorile de iarnă din timpul domniei sale erau lipsite de fastul exuberant al altor epoci, dar câștigau în sobrietate și profunzime. Anul Nou se petrecea în familie, într-un cadru restrâns, cu discreție și decență. Crăciunul, însă, purta amprenta delicată și grijulie a Reginei-Mamă Elena, care se ocupa personal de organizarea momentelor festive. Pentru sutele de angajați ai Curții Regale, participarea la sărbătoare era o experiență aproape solemnă. Sala Tronului, luminată cald, devenea pentru mulți un spațiu aproape sacru, unde se simțeau nu doar onorați, ci și protejați.

Relația dintre suveran și popor era una profund emoțională. Oamenii nu îl priveau doar cu respect instituțional, ci cu o afecțiune sinceră, ca pe un membru al propriei familii. În acei ani grei, Regele Mihai și Regina Elena simbolizau decența, verticalitatea și speranța într-un viitor mai bun.

De obicei, după ceremonia oficială din Ajunul Crăciunului de la Palatul Regal, Regele și mama sa se retrăgeau la Castelul Foișor. Acolo rămâneau până după Anul Nou, într-un cadru mai intim, departe de agitația Capitalei. Castelul devenea un refugiu al liniștii, unde sărbătorile se desfășurau simplu, cu puțini invitați, aleși dintre colaboratorii apropiați și oamenii de încredere.

Mesele organizate de Regina Elena erau elegante, dar cumpătate, lipsite de opulență, reflectând spiritul unei epoci marcate de restricții și responsabilitate. Atmosfera era una de reculegere și echilibru, în care tradiția se împletea cu discreția, iar sărbătoarea nu era despre fast, ci despre continuitate, demnitate și speranță.

În acei ani grei, Anul Nou nu mai era doar începutul unui nou calendar, ci o promisiune tăcută că, în ciuda tuturor încercărilor, România va merge mai departe.

CITEȘTE ȘI: Struguri, pește și bani în buzunar. Superstițiile de Revelion care aduc noroc tot anul

NU RATA: Greșeala fatală pe care o fac femeile de Revelion. Ce să nu porți în noaptea dintre ani: „E lipsă de educație”