„E boală!” Cum am ajuns să colecționez 2000 de viniluri și să nu mă mai pot opri. Fenomenul care a explodat în 2025 pe o piață de 1 miliard de dolari

Fac parte din generația care a crescut cu vinilul în casă, practic din ziua în care m-am născut. După ani am renunțat la acest obiect, iar vinilurile au fost uitate într-un colț, sau mai bine zis, puse la păstrare. De câțiva ani am repornit, datorită unui cadou, colecția de discuri. Se pare că nu sunt singurul. La nivel global, explozia vânzărilor de viniluri a atins în 2025 cota de 1 miliard de euro, mai mare cu 10% decât în anul precedent. Voi explica acest fenomen din pricina mea, deținătorul unei colecții frumușele de peste 2000 de titluri printre care și rarități.

Vinilul în comunism era o legătură cu Occidentul

Discul copilăriei mele…au fost mai multe. De la discurile pentru copii, aici aveam două preferate, Familia Chiț-Chiț și Copiii Căpitanului Grant, până la discurile tatălui meu. Aici colecția era variată dar îmi amintesc ZZ Top, Simon and Garfunkel, Led Zeppelin III, Rolling Stones, Climax Blues Band, Eric Clapton. Un pick-up cehoslovac, Tesla, cu boxe.

Discurile se vindeau în principal pe sub mână, aduse din Occident, și se vindeau pe sume frumușele ce puteau ajunge la câteva sute de lei, atunci un salariu normal fiind undeva în jurul a 1500-2000 de lei. Deci, dintr-un salariu îți puteai cumpăra 3-4 discuri bunicele, formații tari, anii 60-70 din Occident.

Existau, la frații bulgari, sau la frații sârbi, sau la frații ruși discuri cu aceleași formații din Occident, calitate mai slabă, dar muzica totuși se auzea. Românii însă nu cumpărau doar pentru muzică, era Occidentul pe o placă de Vinil.

Am zgâriat destule discuri ale tatălui meu și destule ace de redare și mi-am luat și câteva după ceafă pentru aceste isprăvi. Nu era de glumă! La Radio nu puteai asculta nimic. Închipuiți-vă lumea aceea gri, vrei să bei și tu o bere să îți asculți discul preferat și…ți l-a stricat ăla micu, adică eu.

Cum s-a pierdut acest obicei pentru o perioadă

În vârtejul tranziției au apărut casetofoanele, venite tot de afară sau din Turcia. Casetele erau la putere. Se căutau rarități, dar despre tarabele de casete a scris aici CANCAN.RO. După perioada casetelor și-au făcut apariția încet dar sigur Cd-urile. O altă piață s-a deschis. Compact Disc, mic, elegant, îl luai cu tine oriunde, îl puteai asculta și pe stradă dacă aveai un Cd-player. Singura problemă a Cd-playerelor portabile consta în fragilitatea acestora. Se stricau destul de repede, le sărea discul destul de ușor.

Au urmat mp3 urile și de aici părea că nu ne vom mai întoarce niciodată la Vinil. Sigur, prin Occident, unde am studiat, existau în continuare colecționari și piață a vinilurilor, dar nu era chiar așa extinsă, părea mai degrabă o excentricitate.

Cum a revenit această nebunie a vinilurilor?

În cazul meu, totul a început cu un pick-up primit cadou. Un pick-up japonez, foarte șmecher, cu servo și tot ce trebuie. Laser frate! Am ascultat în primă fază colecția veche a tatălui meu. Apoi, într-o zi am intrat pe Olx să cumpăr o carte. M-am întâlnit astfel cu un admirator de-al tablourilor mele care pe lângă o groază de cărți avea și colecția de viniluri a tatălui său, de care voia să scape.

Ce să vezi, colecția era exact ce îmi trebuia mie. O groază de discuri cu muzică țigănească, din România dar și din Balcani, ba chiar și ceva discuri de Flamenco. Le-am ras pe toate. Cum vindeam un tablou pac, 100 de euro îi băgam în discuri. După ce am epuizat colecția amicului, chelind-o de tot ce mă interesa, am continuat demența.

Oriunde mă duceam cumpăram discuri. În sudul Franței? Discuri! Ba chiar aici am umplut un geamantan. Am găsit într-un sat uitat un moșulică ce avea peste 20.000 de discuri, numai rarități. Prețurile? Îți cădeau dinții. De la 5 euro la 15 maxim. Pomană curată. Am luat atunci cât am putut și regret și acum că nu am luat mai mult. Bineînțeles am primit și reduceri și cadou, căci așa se întâmăplă între colecționari.

A urmat Marsilia. Am spart și acolo. Alte rarități unele chiar din Africa, din coloniile franceze, Tunisia, Maroc, Martinica, Liban. Prețuri mai mari la Marsilia dar știam că așa ceva nu poți găsi în România. După Marsilia, am devenit fan Istanbul. Dacă tot am ajuns la Istanbul, hai să caut un magazin de discuri. Am spart. Am ochit unul ceva de speriat. Discuri cu muzică turcească, dar și tot felul de rarități venite probabil pe filiera Germania- știut fiind faptul că turcii au umblat toată Germania începând cu anii 60. Acum, oriunde plec prin lume, iau și câteva discuri…măcar 2-3 dacă nu câte 20-30. E boală!

Care este situația în România?

În general pe Olx prețurile sunt mari. Spre foarte mari. Nu doar la discuri. Este un obicei al românilor să se lăcomească. Dacă cumpără ceva cu 5 euro ți-l dau cu 15. Așa-i la noi. Pe Olx mai vânez ”amețiți” care nu știu ce au și ce vând, sau oameni mai cinstiți care nu pun mult la preț.

În afară de asta mai există târgurile. Valea Cascadelor, Vitan, Târgul din Constanța sau, dacă ai noroc cel din Negrești Oaș. Am și câțiva anticari cu care am făcut troc. Am semnat spre exemplu 20 de discuri cu Fanfara Ciocârlia a căror copertă am realizat-o pentru unul dintre albume. Astfel anticarul s-a ales cu discuri de o valoare mai mare, iar eu am primit alte titluri la schimb, un soi de flatrate, căci orice îmi place îmi dă gratis.

În afară de târguri a mai fost, este încă, în vogă, celebrul Discogs. Un site internațional specializat pe așa vânzare de discuri. Și aici poți găsi minuni, dar în ultimii ani transportul s-a scumpit extrem de mult. Serviciile poștale și-au dat seama că se vând multe discuri și au crescut exact prețurile la pachetele de dimensiunile standard ale discurilor. Japcă.

De ce este lumea fiartă pe discuri din nou?

Nu știu dacă are legătură cu pandemia, dar parcă atunci a început piața să expodeze cu adevărat. În singurătate, omul este mai predispus la nostalgie. Cred că mulți au scos de la naftalină pickup-ul și vinilurile și au reînceput să le asculte. Să asculți un disc pe vinil este un ritual.

Are copertă, este obiect, trebuie să îl plasezi, să potrivești acul, să apeși butonul, asculți cântec după cântec, apoi îl întorci pe partea cealaltă. Descoperi lucruri pe care nu le bănuiai, anume că un disc are o poveste în sine, este gândit, conceput într-un fel anume. Cu un cântec de început, unele de mijloc, unul de începutul părții a doua, cântecul ultim de la revedere. În plus este un bun motiv de a spune unui prieten, hei, hai la mine să ascultăm un disc!

Apoi, poate că un alt motiv pentru această explozie este faptul că un disc te scoate din încurcătură. O zi de naștere, o aniversare, cumperi un disc cadou și ai scăpat! Și, în timp, discul devine o investiție. Nu îi scade valoarea, ci dimpotrivă, devine piesă de colecție. Deci, când te-ai săturat de colecția ta, te muți din țară, renunți și faci niște bani frumușei.

Ultimul motiv, descoperit de mine, este că atunci când intri într-un magazin de viniluri, în special în străinătate, vei găsi formații și titluri de care nu ai auzit în viața ta. Unele nu îți vor plăcea dar de multe te vei îndrăgosti iremediabil.

În epoca în care muzica este la un click distanță, cu o viteză amețitoare, unii dintre noi, aleg să trăiască în trecut. Poate că este o metodă de a ne mai trage sufletul de la ritmul nebun al acestor ani.

CITEȘTE ȘI:  Cum se asculta muzică în anii ’90: povestea casetelor pirat care au cucerit România

 Când a venit Michael Jackson în România ni s-a părut că s-a deschis cerul. 1992, anul în care Bucureștiul a făcut cunoștință cu planeta pop