Oracolul, prima „rețea socială” a copilăriei: cum a ajuns din vechile universități ale Europei în băncile școlilor din România

Va fi un articol care începe cu „pe vremea mea”. Pe vremea mea, a noastră – căci includ aici pe mulți dintre cititori, nu existau rețele de socializare. Nu tu Facebook, nu tu Instagram, nu tu Tik-Tok. Pentru a ne cunoaște mai bine, în inventivitatea noastră, am creat oracolul. De fapt, nu noi l-am inventat, ci are o origine mult mai veche. CANCAN.RO îți dezvăluie, în premieră în presa din România, originea oracolului și îți demonstrează influența sa asupra rețelelor de socializare.

Adevărata origine a Oracolelor comuniste

Contrar așteptărilor, deși la noi este o chestiune popularizată în special în perioada comunistă, oracolul are o istorie mult mai veche. Pentru acest articol m-am documentat și am citit cam tot ce există pe piața românească despre acest obiect.

Deși vorbim despre articole în care sunt invitați antropologi sau etnografi, informația cheie lipsește. De unde a apărut, domnule, Oracolul? Înainte de a vă dezvălui de unde au izvorât cu adevărat, să aflăm ce erau Oracolele.

Cine își mai amintește de Oracole și ce conțineau?

Dacă ai fost copil în anii 60-70-80 și nu ai completat un Oracol măcar odată în viață, se cheamă că nu exiști sau nu ai trăit la oraș! Oracolul era un caiet mare, un album, sau un caiet studențesc, care circula din mână în mână, un soi de chestionar ce circula mai degrabă în mediul urban.

Exista un proprietar al Oracolului și era prima persoana care îl completa. De obicei, proprietarii erau fete. Nu îmi amintesc de vre-un băiat stăpân de Oracol. Proprietarul era și cel care îl născocea. De la prima pagină, de obicei de introducere, unde îți completai numele, vârsta, la ce școală înveți, Oracolul se dezvolta în mai multe direcții. Se puneau pe fiecare pagină întrebări diferite. Ce muzică asculți, ce filme îți plac, dacă îți iubești sau nu părinții, cu ce echipă ții, ce sporturi îți plac, până la întrebări mai amuzante de tipul: „Ce ai face dacă ai fi milionar?”.

Totul era în crescendo, întrebările fierbinți veneau spre final. Ai face sau nu copii? Întrebări ticluite puse pentru a îți dai seama dacă persoana X de care îți place se potrivește cu tine la acest detaliu intim. Desigur, apăreau și întrebările cu adevărat ”intime” – „Ai prieten/ă?” Sau, și mai frontal: „De cine îți place?” La aceste întrebări mai degrabă nu se răspundea, sau dacă se răspundea, răspunsul era destul de laconic.

Întrebarea fatală, căci mai ales pentru asta era conceput Oracolul, era la final. Ce părere ai despre stăpâna acestui Oracol? Tradus, stăpâna Oracolului dorea să aibă informații despre băieții care o plăceau.

Cum erau decorate?

Aici, totul ținea de accesul proprietarei Oracolului la reviste sau produse din afară, dar și de imaginație. Se foloseau surprize de la gume Turbo, fotografii decupate din celebrele Almanahuri, cărți poștale, poze decupate din Burda sau Neckermann, poze din revista Flacăra sau Cinema, ambalaje de săpunuri străine sau dulciuri, iar uneori se și desena de mână.

Existau la final și pagini libere, pagini pe care cei care completau Oracolul le decorau după pricepere, de la desene până la poezioare destul de infantile de genul: „Frumoasă ești Dana, Frumoase buze ai! Dar tu să fii deșteaptă, Să știi cui să le dai!” Sau și mai celebrul: „Sus pe muntele de piatră, Un băiat judecă o fată, Judecata e făcută, O ia-n brațe și o sărută!” De vis, nu alta!

Adevărata origine a Oracolului dezvăluită în premieră

Din toate articolele parcurse de mine, într-unul singur s-a sugerat că aceste articole ar fi fost prezente în România în perioada interbelică – mai ales la școlile de fete, așa numitele pensioane. Cu siguranță așa este, iar asta dovedește că ele au pătruns la noi în țară din străinătate, probabil aduse de profesoarele franceze sau britanice care predau în aceste pensioane, în acei ani.

Am mers mai departe ”down the rabbit hole” și am reușit să ne apropiem de sursă. Oracolele au apărut în secolul 18 în Europa de Apus și au fost popularizate mai ales în Franța, Germania și Anglia. Aveau de multe ori un titlu în latină, numindu-se Albums Amicorum. În general, în acea perioadă, astfel de albume nu erau pentru copii, ci pentru studenți, cercuri intelectuale și elite sociale. Asta spune o primă cercetare.

Dar, cum nu mă dau ușor bătut, am mers mai departe la British Library. De aici aflăm că acest Album amicorum sau „Cartea Prietenilor” a apărut în Germania, pe la mijlocul secolului al 16-lea, devenind foarte repede la modă în rândul studenților care se deplasau între universități pe perioada studiilor. Aceste albume nu erau completate doar de studenți, ci și de profesori, iar unele conțin însemnările unor importanți savanți ai vremii.

Ca și în anii comunismului în România, acestea erau ilustrate ori de către cei care lucrau la ele, ori erau comandate unor artiști profesioniști care le împodobeau asemenea miniaturiștilor. Unul din cele mai vechi albume păstrate este datat 1603-1637 și a aparținut lui Gervasius Fabricus zi Klesheim, student la Wurzburg între 1603-1604.

Legătura Oracolelor cu Marcel Proust

Unul dintre cele mai faimoase cazuri, care au influențat jurnalismul modern, este cel al lui Marcel Proust. Acesta, în adolescență, a completat un astfel de Oracol, în fapt un soi de ”chestionar antic de confesiuni”.

De aici i-a venit scriitorului ideea de a merge mai departe și a concepe un chestionar mai serios, mai profund, mai filozofic. Ideea lui Proust a fost folosită până în perioada contemporană de către jurnaliști, atunci când iau interviuri.

Drumul lung al unui caiet care ne-a învățat să fim noi înșine

Iată cum, de la un simplu caiet care circula din bancă în bancă, ajungem la o poveste care traversează secole. Oracolul nu s-a născut în spatele blocurilor din anii ’80, nici în pauzele dintre ore, cu guma Turbo și revistele Cinema decupate cu grijă. A pornit, timid, din universitățile Europei secolului al XVI-lea, sub numele de albums amicorum, a trecut prin saloanele elegante și prin pensioanele din România interbelică, iar mai apoi a ajuns, adaptat și simplificat, în mâinile copiilor din perioada comunistă.

Acolo, între coperți îmbrăcate în hârtie colorată, cu poze lipite și întrebări din ce în ce mai indiscrete, Oracolul a devenit o formă de socializare, o oglindă a emoțiilor, un mod de a spune lucruri pe care altfel nu aveai curajul să le rostești. Era, fără să știm, propria noastră rețea socială analogică.

Astăzi, întrebările din oracol trăiesc mai departe în interviuri moderne, în chestionare inspiraționale, în rubrici celebre construite după modelul lui Marcel Proust sau în „ask me anything”-urile din social media. Doar forma s-a schimbat. Esența a rămas aceeași: dorința de a înțelege cine suntem și cum ne văd ceilalți.

Drumul oracolului este drumul nostru. De la caietul trecut din mână în mână, la ecranul pe care dăm scroll zilnic, de la întrebarea „ce părere ai despre mine?” scrisă cu pixul, până la validarea în like-uri și comentarii.

CITEȘTE ȘI: Adevărata istorie a carpetelor de perete cu Răpirea din Serai, Cerbul și căprioara bând apă la izvor, păuni sau dansatoare de flamenco. Povestea pe care nu ți-a spus-o nimeni din presa românească

 Adevărata origine a peștelui de pe televizor: între Murano, fabrici comuniste și antichitate