Zizinho, idolul copilăriei lui Pele

După Leonidas în anii ’30, Thomaz Soares da Silva, cunoscut drept Zizinho, a fost al doilea copil de foc din istoria fotbalului brazilian. Născut pe 14 septembrie 1921, Zizinho a fost idolul copilăriei lui Pele şi doar destinul cumplit al Mondialului din 1950 a făcut ca cei doi să nu fie aşezaţi pe picior de egalitate într-o ierarhie sentimentală a marilor fotbalişti brazilieni.

De altfel, Pele avea să declare mai târziu că Zizinho a fost cel mai bun fotbalist pe care l-a văzut jucând vreodată. Zizinho era văzut de toţi brazilienii drept starul care urma să aducă trofeul Jules Rimet pentru prima dată în vitrina Selecao, cu atât mai mult cu cât el chiar preluase sceptrul magic al fotbalului-şampanie chiar de la primul vrăjitor al Ţării Cafelei, marele Leonidas, imediat după Cupa Mondială din Franţa.

În 1939, la un meci de pregătire al lui Flamengo, Leonidas a fost înlocuit de un puşti de 18 ani care urma să întrupeze toate speranţele națiunii peste un deceniu. Zizinho a marcat două goluri în acea partidă şi imediat Flamengo i-a oferit un contract. În anii ’40, el a fost principala atracţie a echipei, alături de care a cucerit de trei ori consecutiv campionatul statului Rio, în 1942, 1943 şi 1944.

Zizinho a jucat la Flamengo până în 1950 chiar înaintea Cupei Mondiale, când a fost vândut împotriva voinţei sale la Bangu, decizie pentru care i-a criticat mereu pe conducătorii clubului rubro-negro.

La turneul final, Brazilia, cu Zizinho într-o formă de vis, a jucat excepţional. Un cronicar italian al Gazzettei dello Sport compara fotbalul lui Zizinho cu operele lui Leonardo da Vinci. Astfel, Brazilia a ajuns în grupa finală din postura de mare favorită după ce a terminat pe primul loc în seria sa, învingând Mexicul cu 4-0 şi Iugoslavia cu 2-0 şi remizând cu Elveţia, 2-2. La acea vreme, nu exista o fază eliminatorie după faza grupelor, ci câştigătoarele celor patru serii de câte patru echipe urmau să se înfrunte într-o grupă finală.

Aici, Brazilia a jucat alături de Spania, Suedia şi Uruguay. După două succese categorice, 7-1 cu Suedia şi 6-1 cu Spania, brazilienilor le era suficient un egal în ultima partidă a turneului cu Uruguayul pentru a deveni campioni mondiali. Toată Brazilia aştepta triumful suprem, iar totul decurgea perfect, mai ales după ce Friaca a deschis scorul în startul reprizei secunde. Numai că uruguayenii au întors neaşteptat destinul în favoarea lor: au egalat în minutul 66 prin Schiaffino, iar Alcides Ghiggia a înecat Maracana în lacrimi, provocând o adevărată dramă naţională prin golul de 2-1 din minutul 79.

Toţi jucătorii Braziliei au fost puşi la zid şi criticaţi aspru de întreaga naţiune, mai puţin unul: Zizinho. Marcator a două goluri la Cupa Mondială, acesta a fost desemnat şi cel mai bun jucător al turneului final, dar acest lucru conta prea puţin în raport cu tragicul Maracanazo, cum a devenit cunoscut acel eşec cumplit.

Timp de jumătate de secol, Zizinho îşi închidea mereu telefonul în acea zi neagră de 16 iulie, motivând că: „Altfel, oameni din întreaga Brazilie m-ar suna toată ziua pentru a mă întreba doar cum a fost posibil să pierdem Cupa Mondială!”

Zizinho a marcat 30 de goluri în 53 de meciuri pentru naţionala Braziliei pentru care a jucat până în 1957. El a mai jucat la FC Sao Paolo între 1957-1959, alături de care a cucerit şi titlul de campion al statului Paulista, iar cariera şi-a încheiat-o la echipa chiliană Audax Italiano, în 1962.

Zizinho a încetat din viaţă pe 8 februarie 2002, la vârsta de 80 de ani.