Tora Vasilescu, una dintre cele mai iubite actrițe ale cinematografiei românești și cea pe care publicul mai tânăr o știe și din prima telenovelă românească, „Numai iubirea”, a vorbit cu emoție despre orașul în care și-a petrecut copilăria și adolescența. Reputata artistă și-a amintit de Tulcea de altădată, de Dunăre, de jocurile copilăriei și de plimbările pe faleză, locuri și momente care i-au rămas întipărite în suflet.
Deși s-a născut la Constanța, pe 22 martie 1951, Tora Vasilescu a copilărit la Tulcea, orașul care avea să-i marcheze definitiv tinerețea. Acolo a descoperit frumusețea Dunării, istoria locului și libertatea copilăriei petrecute mai mult pe străzi decât în casă.
Actrița își amintește și acum cu emoție unul dintre cele mai cunoscute locuri ale orașului, de unde putea privi Dunărea șerpuind printre coline.
„Eram mândri, să-i spunem că e orașul care e așezat pe șapte coline, precum Roma. Mi-aduc aminte chiar aniversarea de 14 ani, pentru că am o poză chiar la monument acolo și eram mândri, cum vă spun, că suntem precum Roma. Vedeam Dunărea șerpuind din locul acela, era un muzeu acolo, unde profesorul nostru de istorie ne-a dus de mai multe ori și ne-a explicat. Era renumită mica statuie neagră, despre care se spunea că are cel puțin două mii de ani, renumitul Gânditor. Adică o mică statuie care reprezenta un om care nu numai stătea, chiar și gândea. Asta așa e o glumă, cu meditația. Adică ce să faci în meditație? Stai și gândești, nu? Nu, numai stai.”
Tora Vasilescu spune că a avut o copilărie plină de energie și aventură. Vecinii o considerau un adevărat băiețoi, iar cele mai frumoase amintiri sunt legate de jocurile în aer liber, indiferent de anotimp.
Iarna cobora cu sania pe străzi în pantă, chiar dacă acestea dădeau într-o arteră circulată, iar vara și în restul anului își petrecea zilele în fața blocului, alături de ceilalți copii.
„Aveam atâta energie încât nu cred că am gândit vreodată că sunt obosită. Vecinii chiar râdeau de mama că sunt un băiețoi. Iarna ne dădeam cu sania pe o stradă în pantă, chiar dacă era destul de periculos, pentru că dădea într-o stradă principală pe unde treceau mașini. În fața clasei mele era o alimentară cu niște scări unde ne adunam toți copiii. Acolo se intersectau două străzi și ne jucam coarda, cu elasticele. De-abia noaptea ne adunau familiile prin casă, pentru că toată copilăria mea îmi aduc aminte de stradă. Când am mai crescut și am devenit adolescentă, era plimbarea pe faleză. Toți tulcenii aveau obiceiul acesta. Noi, fetele, mergeam într-un rând lung, iar din sens opus veneau băieții. Era o mare bucurie să schimbi un zâmbet cu cel care îți plăcea. Îți dădea optimism pentru o săptămână întreagă.”
Anii adolescenței au rămas legați și de faleza Dunării, unde turiștii străini începeau să descopere Delta. Restaurantul Dunărea devenise unul dintre cele mai animate locuri din oraș, iar pentru tinerii de atunci reprezenta o fereastră către o lume fascinantă.
Actrița își amintește atmosfera elegantă a vremii și felul în care privea, cu ochii unui copil, autocarele și mașinile turiștilor veniți din Germania.
„Dunărea mi-a atras atenția când eram adolescentă, când ne plimbam pe faleză. Era acolo Restaurantul Dunărea, care atrăgea oamenii ca fluturii la lampă. Începuse turismul. Veneau nemții la mare și apoi în Deltă. Era poarta spre Deltă. Erau terase cu fotolii de răchită, cânta muzica, mesele aveau fețe de masă albe, iar noi, elevii, nu aveam voie să intrăm la restaurant și nici să stăm în oraș după ora nouă. Dar era o lume colorată pentru noi. Veneau străinii cu autocare și mașini, iar la vârsta aceea te impresionau toate aceste lucruri. Acum mă gândesc că valoarea unui om este ceea ce are în interiorul lui, nu extensiile lui, mașina sau alte lucruri. Atunci însă priveam mai mult la exterior.”
Absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, promoția 1976, la clasa profesoarei Eugenia Popovici, Tora Vasilescu a devenit unul dintre cele mai importante nume ale teatrului și filmului românesc.
Primul său rol în cinema a fost în filmul „Cursa” (1975), regizat de Mircea Daneliuc, iar succesul avea să continue cu producții devenite clasice, precum „Probă de microfon”, „Glissando”, „Imposibila iubire”, „Cuibul de viespi”, „Cel mai iubit dintre pământeni” sau „Legături bolnăvicioase”.
Publicul a redescoperit-o și în televiziune, unde a făcut parte din distribuția primei telenovele românești, „Numai iubirea”, dar și din serialele „Păcatele Evei” și „Daria, iubirea mea”.
De-a lungul carierei, actrița a fost recompensată cu trei Premii pentru Interpretare ale Uniunii Cineaștilor din România și cu numeroase distincții internaționale, confirmând statutul său de legendă a cinematografiei românești.
În spatele carierei impresionante s-a aflat însă o copilărie marcată și de suferință. Tora Vasilescu și-a pierdut tatăl adoptiv, omul care i-a oferit numele și care a crescut-o, când avea doar 14 ani.
Artistă a povestit că acesta, de origine germană, fusese deportat în Donbass după cel de-Al Doilea Război Mondial și că experiențele trăite în lagăr i-au afectat sănătatea pentru tot restul vieții.
Mai târziu, adolescentă fiind, Tora Vasilescu îi administra injecțiile cu morfină și alerga prin oraș după aprobările necesare pentru tratament, o experiență care a maturizat-o înainte de vreme și care i-a influențat profund sensibilitatea artistică.
Astăzi, după o carieră de peste cinci decenii, Tora Vasilescu este una dintre cele mai respectate și iubite actrițe ale României. Iar atunci când vorbește despre Tulcea, orașul copilăriei sale, emoția din glas arată că unele locuri nu se părăsesc niciodată cu adevărat.