Minciunile strecurate de Sergiu Nicolaescu în faimoasa peliculă “Mihai Viteazul”, cel mai urmărit film istoric românesc din toate timpurile

Admirat şi, totodată, contestat, pentru filmele pe care le-a regizat, Sergiu Nicolaescu a intrat în istoria cinematografiei românești. Peliculele sale se difuzau cu casa închisă în sălile de cinema înainte de Revoluţie, însă au legitimat şi falsurile procesate de activiştii comunişti.

Propagandiștii regimului autocrat aveau nevoie de mistificări, de plăsmuiri inserate, după bunul plac, doar în favoarea unui cult al personalității, așa cum a fost cazul în privința lui Ceaușescu. Astfel, tânărul om de film a fost omul potrivit la locul potrivit. În curentul unic de atunci, interpretarea istorică avea loc deschis. Minciuna nu era câtuși de puțin un lucru rușinos. Alibiul său de atunci poate fi numit acela că nimeni nu mișca în front, când stăpânirea impunea ceva.

Ordinul de sus

Documentele din arhiva Partidului Comunist conservă informaţii inedite despre orientarea naţionalistă a cinematografiei în vremea lui Ceauşescu şi despre rolul lui Sergiu Nicolaescu în acest proces. Pe 6 iunie 1966, Secretariatul Comitetului Central al Partidului Comunist Român a discutat problema orientării pe viitor a producţiei de filme.

Ce se va întâmpla cu pensiile românilor în 2025? Cum vor primi pensionarii...

Ireal din ce este făcut laptele vegetal din comerț, de fapt. Dragoș Pătraru:...

Şefii partidului erau nemulţumiţi de activitatea Consiliului Cinematografiei. Instituţia, creată în 1962, nu se achitase de sarcina ideologică trasată de partid. Regimul investea sume considerabile în producţia de filme artistice şi nu se observa creşterea sentimentului patriotic al cetăţenilor. Tocmai de aceea, conducerea PCR propunea Consiliului Cinematografiei să se consulte cu specialiştii din mediul ştiinţific pentru a produce, până în anul 1970, câteva filme care să alcătuiască „ciclul epopeii naţionale“.

Creaţia lui Sergiu Nicolaescu s-a împletit cu politica naţionalistă a fostului dictator. Regizorul a profitat de oportunităţile create de regim şi, alături de scenaristul Titus Popovici, a realizat pelicule care hiperbolizau anvergura domnitorilor români sau îi plasau pe comunişti în centrul luptei antifasciste.

Dincolo de divertisment şi de amintirea anilor când se stătea la rânduri interminabile pentru un bilet la orice creație cinematografică, rolul „educativ“ al acestor filme a fost mai degrabă toxic. Profesorul Marius Diaconescu semnala acest pericol într-un interviu acordat revistei „Historia“: „Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie“.

Înaintea regelui Ferdinand I, “Întregitorul” a fost Mihai Viteazul

Peliculele regizate de Sergiu Nicolaescu nu au fost gândite ca filme documentare şi nici nu trebuie utilizate ca materiale didactice. Cea mai eronată reprezentare a unui personaj istoric se regăseşte în „Mihai Viteazul“ (1970). În film, domnitorul îi învinge pe turci intrând în luptă fără armură, în cămaşă şi cu barda în mână. Producţia cinematografică îl prezintă a fi învingătorul de la Călugăreni. În realitate, Mihai Viteazul a dominat bătălia până la un moment dat, după care, spre seară, s-a retras de pe câmpul de luptă. A lăsat oraşele Bucureşti şi Târgovişte pradă otomanilor şi s-a retras în munţi pentru a primi ajutor din Ungaria, de la Sigismund.

Scena cea mai emoţionantă a filmului îl prezintă pe Mihai intrând în catedrala din Alba Iulia pentru a fi încoronat, aclamat de „popor“. Unirea celor trei ţări româneşti ar fi fost „pohta ce-a pohtit“ domnitorul, așa cum sună una dintre replici. În realitate, Mihai Viteazul nu s-a gândit niciun moment la unirea tuturor românilor, deoarece în Evul Mediu nu exista un astfel de proiect. Mult mai târziu, la jumătatea secolului al XIX-lea, oamenii de cultură au invocat domnia lui Mihai Viteazul pentru a revendica dorinţa de secole a românilor de unire. Comuniştii au preluat şi au „îmbunătăţit“ reprezentarea de unificator a lui Mihai Viteazul.

Într-un interviu pentru revista „Historia“, istoricul Marius Diaconescu, lector la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, comenta: „ A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni“, consideră Marius Diaconescu.

Epopei cu iz naționalist

Conducerea de partid nu era nicidecum interesată ca noile filme să prezinte adevărul istoric. Atât secretarul general al PCR, Nicolae Ceauşescu, cât şi numărul trei în stat, prim-ministrul Ion Gheorghe-Maurer, sugerau că cinematografia trebuia să reflecte realităţile naţionale în conformitate cu linia partidului.

La acel timp, regimul roșu spera într-o independenţă a ţării în monolitul comunist. În acest scop, doreau să prezinte vitejia românilor în diverse epoci istorice. Producţiile cinematografice constituiau un aspect deosebit de important al propagandei de acest mod, deoarece filmele puteau fi titrate în limbi străine şi difuzate atât în ţările occidentale, cât şi în statele socialiste.

Titus Popovici, un nelipsit “complice”la filmele istorice

În opinia lui Sergiu Nicolaescu, cinematografia românească nu putea face faţă competiţiei externe. În privinţa mesajului istoric al filmelor artistice, Sergiu Nicolaescu deplângea cooperarea greoaie cu scenariştii. Scriitorii refuzau să colaboreze între ei pentru a scrie scenarii şi, astfel, se aştepta câţiva ani pentru un text. Mai exista şi problema avizului ideologic. Un scenariu era citit de aproximativ 40 de persoane până ajungea la regizor. Nicolaescu şi-a impus viziunea asupra cinematografiei. Din ordinul lui Ceauşescu s-a restrâns numărul persoanelor implicate în producţia unui film. Scenaristul şi regizorul colaborau cu un responsabil ideologic. Cei trei răspundeau pentru calitatea producţiei până la final, fiind plătiţi în funcţie de succesul creației lor.

Astăzi se discută prea puţin despre contribuţia scenariştilor la mistificarea şi falsificarea istoriei. Ei sunt autorii celebrelor scene şi replici care au contribuit, de asemenea, la turnura naţionalistă a cinematografiei “epocii de aur”. De pildă, scriitorul Titus Popovici era un scenarist nelipsit la filmele istorice care primeau un buget consistent din partea regimului. El a colaborat atât cu Sergiu Nicolaescu, cât şi cu alţi regizori.

„Nimeni nu a învățat istorie din peliculele lui Sergiu Nicolaescu”

„Cred că nimeni nu a învăţat istorie din filmele lui Sergiu Nicolaescu, probabil că cei mai mulţi şi-au făcut o idee. În primul rând, cred că este greşit să ne întrebăm dacă şi ce putem învăţa din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ele au avut succes pentru că a ajuns acolo unde nu ajunge un manual, sau o carte de istorie. De aceea, cred că e ridicol să ne războim acum cu aceste filme. Mult mai corect ar fi să ne întrebăm ce putem face pentru ca o carte, un manual, învăţământul în general să ajungă acolo unde ajungeau filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu. Apoi, a le judeca azi e facil, filmele istorice ale lui Nicolaescu trebuie judecate în contextul istoric de atunci. Ele sunt inseparabile de contextul anilor ʼ60, ʼ70, chiar ʼ80, pentru că puţine au legătură cu lumea de azi. Ele fac parte dintr-o epocă ce se legitima prin istorie, or noi trăim astăzi într-o democraţie care nu mai face nimic pentru istorie“, este opinia istoricului Adrian Cioroianu consemnată în adevarul.ro.