Poți să fii orice, dar artist să nu fii! Povestea balerinului fără salariu, pe litoral, în plină vară

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

În România poți să fii orice: influencer, combinator, consultant în nimic. Dar artist? Mai bine nu. Artistul e ultimul pe listă, ultimul la buget și primul la sacrificiu. Uneori e apreciat când pleacă din țară. Alteori, când moare. Iar câteodată, nici atunci. Azi ne amintim o poveste veche de peste 15 ani, atât de absurdă încât pare inventată. Vara în care balerinii din Constanța au rămas fără salarii. La mare. În plin sezon. Că vorba aia: la ce ne trebuie balet, când avem plajă?

Artistul român: bun doar pentru aplauze

Există o regulă nescrisă, dar respectată cu sfințenie: „Ăla? E artist. Ce contează.”
Artistul român e bun să ne reprezinte la festivaluri, să ne spele imaginea prin Europa, să ne emoționeze duminica seara. Dar când vine vorba de salariu, chirie, mâncare sau medicamente, să se descurce! Din vocație.

Cazul Constanța: balerini fără salariu, soare din plin

Cu mai bine de 15 ani în urmă, la Teatrul de Opera si Balet Oleg Danovski, s-a întâmplat ceva ce pare imposibil sau desprins din filme vechi, tragi-comedii. Consiliul Local a „uitat” să aloce fonduri pentru salariile artiștilor.
Nu o lună. Nu o întârziere. Pur și simplu a uitat. Rezultatul? În mijlocul verii, balerinii au rămas fără bani. Și așa mici, cât o pensie mizeră, rușinoasă.

Ce ne trebuie nouă balerini la mare?

E genul de gândire pe care nu o auzi spusă direct, dar artiștii o simt de multe ori pe pielea lor. La mare avem turiști, cluburi, terase. Ce să facem cu baletul?

Doar că balerinii nu sunt decor. Sunt oameni. Cu antrenamente zilnice, cu regim alimentar strict, cu corpuri care se uzează mai repede decât ale „omului de birou”.

În acea vară, pentru că instituția nu mai avea fonduri din pricină de uitare, artiștii au primit doar 20–30% din salariu, din fonduri proprii. Ca un soi de milă administrativă. În mod normal la case mai mari, acolo unde artiștii sunt respectați, vorbim de prime de 20-30%.

Astfel, aproape 300 de angajați au fost puși în situația de a trăi o lună întreagă cu firimituri. Restul? „Se va rezolva”.

Presa relata atunci că odată contactați, responsabilii păreau sincer surprinși:„Aaaa,da, știm, probabil se va rezolva”
Probabil. Poate. La următoarea ședință. Nu poți să nu te întrebi, dacă se știa că nu sunt bani, de ce nu a fost problema pe ordinea de zi principală? Răspunsul e simplu și dureros și deseori întâlnit când vine vorba de anumite categorii sociale. Pentru că nu era importantă!

Spectacole pe gratis, condiții inumane

Ba mai mult, în acei ani, balerinii dansau vara la Cazino, în Mamaia. Spectacole pentru public. Frumos. Erau încă vremuri de aur pentru litoralul nostru. Și totuși, sărmanii balerini nu erau plătiți suplimentar. Un soi de voluntariat mascat cu facilități minime. Un autocar care îi plimba. Nici măcar un grup sanitar nu exista în preajma scenei amenajate pe faleza din Mamaia. Poftim respect!
Un balerin debutant câștiga cât salariul minim pe economie. Un artist cu experiență? Puțin peste.

Partea cea mai rea este că în cazul balerinilor orele dedicate repetițiilor îi împiedicau să își ia un al doilea job! Nu puteau lipsi de la repetiții. Pe scenă nu prea merge cu improvizații. Astfel cei mai mulți dintre ei erau susținuți de părinți. Alții renunțau!

Unele lucruri s-au mai schimbat în ultimii ani, dar povestea balerinilor fără salariu nu e o excepție. E un simptom. Un exemplu perfect de cum România își tratează artiștii: cu aplauze și indiferență. Îi apreciem când pleacă. Îi regretăm când nu mai sunt. Dar cât trăiesc? Să se descurce.

Apoi ne mirăm, uneori chiar televizat, de ce cultura moare încet, pe vârfuri, ca un balerin obosit, care iese din scenă fără aplauze.

CITEȘTE ȘI: Stejarii cresc în secole. A fost odată Institutul Cantacuzino

 O promisiune de acum 18 ani. Hipodromul care n-a mai venit