Cum a încercat Cristina Țopescu să fugă din țară în septembrie 89: „Am fost în patru închisori!”

Cristina Țopescu avea să dezvăluie, în urmă cu 15 ani, cum a încercat să fugă din țară, în septembrie 1989, pentru a se alătura mamei ei, aflată în Germania. Mărturia Cristinei a fost tulburătoare. A avut de suferit.

„Familia Topescu incepuse asadar sa aiba oarece probleme: telefoane ascultate, se pare chiar microfoane pe ici, pe colo, prin casa si alte acareturi din arsenalul binecunoscut. Eu, fata tatalui meu, cu notorietate mult mai mica, dar cu gura mare si neanimata de dorinta arzatoare, nici conformista macar, de a deveni membra PCR, sigur ca trebuia sa suport consecintele de rigoare. Faptul ca nu mai puteam pleca la mama mea, ca nu mai eram un om liber nici din acest punct de vedere, ar mai fi fost cum ar fi fost, dar cand mama mea s-a imbolna vit, suspecta fiind de cancer de pancreas, paharul s-a umplut de-a binelea. Avand un oarecare simt al aventurii, am hotarat ca singura solutie era, oricat de nebuneasca, sa fug. Nu-mi face mare placere, marturisesc, sa scriu despre asta. Cred ca sunt oameni care au indurat mult mai mult, care au facut ani grei de inchisoare in tara asta. Si pe urma, nici nu stiu daca fuga poate trece drept o forma de protest. E, mai curand, un abandon, e un fel de „ia mai da-i in… mama lor pe-astia…”, e un risc asumat, dar nu e un act de mare eroism. A fost o teribila ocazie de a cunoaste pe propria piele regimul inchisorilor ceausiste, metodele slugilor lui si lumea extrem de interesanta si complexa, dramatica, pe alocuri, a celor din spatele gratiilor. Ma bucur ca am avut aceasta experienta! Tatal meu a trait cu teama ca, dupa cele trei luni si cinci zile petrecute in patru inchisori (doua aresturi si doua penitenciare), voi iesi de-acolo traumatizata, daca nu cumva chiar… cu un psihic foarte zdruncinat. Nici vorba de asa ceva! Chiar daca, pe perioada detentiei, am avut si multe momente de disperare, deloc vizibile pentru cei care ma anchetau, am iesit din aceste inchisori mai puternica decat oricand. De-atunci stiu ca sunt un om foarte puternic, ca greul imi mobilizeaza resorturi interioare pe care nici nu le banuiam. Asa ni se intampla tuturor”, a povestit Cristina.

Cum a încercat să evadeze

„Am plecat din Bucuresti intr-o zi de toamna a anului de gratie 1989. Cu gandul sa ajung la Herculane, de unde pleca grupul de romani hotarati sa-si paraseasca tara, fiecare cu motivele lui. Aveam doua calauze, tigani. Nicu si Gheorghe. Doua caractere puternice, doi tigani, care, desi faceau asta pentru bani de ceva timp, aveau valori morale mai clare decat multi dintre romani. N-am fost niciodata rasista si cred ca in toate semint iile sunt oameni si oameni. Si mai cred ca multi dintre romani nu mai dau prea multi bani pe principii morale, pe corectitudine si pe curajul de a te opune. Despre fair-play, tema pe care tatal meu tot peroreaza in van de atat timp, ce sa mai vorbim…!

In loc sa plecam imediat spre granita (cea cu Iugoslavia, pe la Moldova Noua) a trebuit sa mai zabovim zile bune la Resita si la Herculane, zile de asteptare ce pareau interminabile. Pentru ca Gheorghe si Nicu erau santajati. Un anume Baronu’, personaj al lumii interlope din vremea aceea, roman si el (sau tigan?) le cerea celor doi sa aduca mai multi tigani in Germania pe care sa-i puna la munca acolo. Adica trafic de carne vie se cheama ca facea acel personaj cu nume care are rezonante pana in ziua de azi. Numai ca baronii de acum se indeletnicesc cu alte forme de trafic, mai subtil, dar si mai lucrativ, se pare. Uite-asa ne-am adunat, sau am fost adunati, mai exact, 31 la numar. Orice om cu scaun la cap trezindu-se intr-un asemenea scenariu suprarealist (31 de oameni care incercau sa treaca granita pe jos, la sarbi, despre care se stia ca, daca te prindeau, te dadeau inapoi la troc, in schimbul altor… produse, asta in cazul in care nu erai impuscat in spate de granicerii romani) ar fi renuntat. Cand esti revoltat, satul de ce i se intampla familiei tale si tie, implicit, si cand mai esti si disperat ca ai putea sa nu-ti mai vezi mama in viata niciodata nu mai incape insa nici ratiune, nici prudenta. Mergi inainte, fie ce-o fi. Dupa vreo doua ore pe un drum forestier, intr-un camion cu un sofer cu cutitul la gat ca sa ne duca la destinatia dorita, dupa alte trei ore de mers de-a busilea in zona granitei, pe o noapte cu luna plina (ghinion!), printre cabluri detectoare care, daca erau atinse, declansau alarma, dupa un mars sustinut in sir aproape indian, dar format din cativa romani, multi tigani si tiganci cu copii de doar cateva luni in spate, adormiti cu Diazepam, cu din ce in ce mai putine haine pe noi, pentru ca dupa ce trecusem printr-o apa, uzi fiind, trebuia sa scapam de balastul hainelor devenite grele pentru ca erau ude, dupa toate astea, am ajuns, in sfarsit… pe fasie”, mărturisea Cristina Țopescu.

Ce a găsit Oana PELLEA pe scaunele de la teatru. „Eu am strâns...

Armata OBLIGATORIE în România!? Anunțul care îi tulbură pe români

S-a trezit în focuri de armă

„Ca intr-un film prost, in care eroii pozitivi sunt prinsi de cei negativi in ultima clipa si niciodata mai devreme, acolo, in locul de unde deja se putea vedea libertatea sau macar jumatate din ea (pentru ca trebuia sa mai treci totusi si de sarbi), aventura noastra s-a oprit brusc. Am auzit cateva focuri de arma trase in aer, am fost pusi pe burta, cu caini-lupi si pusti deasupra noastra si admonestat i in „dulsele grai moldovienesc” („Pi burta, ma, ca trag!”) de cativa flacai neaosi, carora in scurt timp li s-au alaturat altii, la fel de zelosi si de incantati de captura grasa pe care o faceau. Urat sentiment am avut… Nu de teama, ci, mai curand de neputinta, de necaz si de revolta ca Dumnezeu n-a tinut cu noi cand mai aveam atat de putin pana la libertate. Mai tarziu am inteles ca Dumnezeu n-a vrut sa-mi ingaduie libertatea aceea pentru a nu o rata apoi pe cea de a ma vedea libera in propria mea tara si de a trai momentele magice ale Revolutiei. E simplu: daca as fi reusit, nu as mai fi fost in decembrie ‘89 aici, as fi trait Revolutia, probabil, plangand in fata televizorului in Germania. Sunt foarte fericita ca am fost atunci in tara, la Universitate, la Televiziune si pe strazile unui Bucuresti care, dupa strigatul de lupta al Timisoarei, a inteles ca nu poate sa mai stea nici el deoparte. Am fost mandra atunci de romanii mei asa cum rar mi se mai intampla acum, cu tristete o spun. Trei luni de inchisoare au fost, poate, tributul pe care Cel de sus a crezut ca trebuie sa-l platesc ca sa traiesc cu toata fiinta mea intamplarea aceea de gratie care a fost Revolutia din 89.

De pe granita am fost „condusi”, cu pusca intre omoplati, la batalionul de la Oravita, acolo am fost aliniati in fata soldatilor care de care mai spirituali, mai ales cu femeile din grup, acolo mi s-a plimbat putin pusca pe gat si mi-au auzit urechile tot felul de complimente de soldat care nu vazuse femeie de ceva timp, dar tot acolo, dupa ce una din calauze a spus cine sunt, pentru ca lucrurile, in ce ma priveste, sa nu… degenereze, am curatat apoi cartofi cu soldatii la bucataria garnizoanei. Aceiasi soldati, nu tocmai gentlemani cu mine pana atunci, acum imi spuneau ca sunt frumoasa, ca ei il iubesc pe tatal meu si ca… si ei sunt tot stelisti. Mai sa fie! „Hai Steaua!” devenise, dintr-un slogan de galerie pe stadion, o forma de complicitate care altfel nu putea fi exprimata. Daca pana la acel moment, si nici dupa, numele Topescu nu mi-a servit deloc, ba dimpotriva, in randul soldatilor, el a avut atunci un efect magic. Pentru ca, oricat de zelosi sau indobitociti ar fi fost, soldatii il iubeau toti pe Topescu. Unul dintre ei mi-a strecurat chiar un biletel cu numele si numarul lui de telefon pentru ca, dupa ce se libera, la o eventuala noua tentativa a mea, ma putea ajuta sa fug.”

Citește tot interviul pe jurnalul.ro.