Ricardo Bochini, idolul lui Maradona

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Un jucător care și-a dedicat întreaga sa carieră culorilor unei singure echipe, lucru extrem de rar în Argentina și considerat chiar „plictisitor” de mulți fotbaliști din Țara Tangoului, Ricardo Enrique Bochini a coincis cu cea mai glorioasă epocă din istoria lui Independiente.

El Rojo a fost primul club argentinian care a triumfat în Copa Libertadores, în 1964, iar între 1972 și 1975, a realizat o altă performanță unică prin câștigarea a patru trofee consecutive. Bochini a debutat ca titular la puțin timp după succesul din Copa Libertadores din 1972 și a jucat un rol covârșitor în cucerirea următoarelor trei titluri de campioană a Americii de Sud, în 1973, 1974 1975 și 1984, precum și a celor două Cupe Intercontinentale, obținute în 1973 și 1984, el fie înscriind sau oferind pase de gol în toate finalele disputate.

Cu peste 600 de meciuri în tricoul lui Independiente, între 1972 și 1991, El Bocha a marcat 105 goluri în toate competițiile, însă marea lui moștenire o reprezintă pasele sale memorabile de o precizie uluitoare, care au primit și o definiție proprie în lexicul fotbalului argentinian: el pase bochinesco. Dincolo de toate aceste realizări extraordinare, cea mai mare mândrie a lui Ricardo Bochini, după cum el însuși afirmă, este că a fost idolul lui Diego Armando Maradona.

În ciuda prestațiilor de top de la echipa de club, pentru care a fost recompensat și cu titlul de Jucătorul Anului în America de Sud în 1983, Bochini a prins doar 28 de selecții în naționala Argentinei, întinse pe durata a 13 ani. Omis de Cesar Luis Menotti din lotul „pumelor” atât la Cupa Mondială din 1978, câștigată pe teren propriu în fața Olandei, cât și la Mundialul din 1982, Bochini s-a văzut oarecum răzbunat în 1986, când a făcut parte din echipa care a cucerit al doilea titlu mondial cu un Maradona stelar, deși avea deja 32 de ani și era tot mai departe de forma sa de vârf.

Totuși, el a prins doar cinci minute pe teren în semifinala cu Belgia, suficiente, însă pentru a-i conferi un statut divin în fața marelui Diego, care a alergat spre el în momentul apariției pe gazon, spunându-i: „Maestre, te-am așteptat!”. 

Iar pentru fanii lui Independiente, Ricardo Bochini chiar este idolul suprem: mulți vin și acum la meciuri purtând celebrul tricou cu numărul 10 și cu numele său pe spate, în zona dedicată presei de la Estadio Libertadores de America, are un perete de onoare dedicat cu toate realizările sale majore, iar una dintre străzile ce înconjoară arena „diavolilor roșii” îi poartă numele, Calle Bochini.

P.S. Povestea completă a lui Ricardo Bochini poate fi citită în cartea „El Superclasico: Povestea unui vis, a unei călătorii, a unui meci, a unei experiențe unice”, aflată în lucru.