Povestea incredibilă a pensionarilor-genii, a invențiilor „top secret” și a farfuriei zburătoare made in România

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

La începutul anilor 2000, într-o Românie abia ieșită din tranziția sălbatică, în care statul nu știa exact ce are, ce pierde și ce ignoră, un septuagenar bucureștean se pregătea să facă un pas pe care nici NASA, nici Pentagonul nu-l făcuseră oficial: să construiască un OZN românesc. Nu era glumă, nu era pamflet și nu era SF de garaj. Era un proiect cu brevete OSIM, cu calcule, cu mercur, cu medalii internaționale ridicate „din greșeală” de miniștri și cu o ambiție uriașă: revoluționarea aerodinamicii, a transportului și chiar a războiului modern. Într-o țară în care bicicletele abia mai prindeau 50 km/h, cineva promitea 120. Și nu se oprea acolo.

Un OZN românesc, născut dintr-o roată de fântână

Totul începe, aproape poetic, de la o roată de fântână. Robert Eracle Iarca, pensionar, fost cercetător și inventator cu zeci de ani în spate, spunea că a observat ceva simplu: cu cât diametrul roții e mai mare, cu atât forța necesară e mai mică. De aici până la ideea de a amplifica energia unui motor cu ajutorul câmpului gravitațional al Pământului a fost, în mintea lui, doar un pas. Un pas pe care l-a făcut încă din anii ’80, când lucra la Institutul de Tehnică de Calcul și când, de frica furtului de idei, și-a montat „amplificatorul” pe o bicicletă. Nu de fiță, nu de sport, ci de securitate.

Sistemul era ingenios și, conform calculelor lui, revoluționar: un motor electric mic, două brațe, o roată, o volantă și un impuls amplificat de două ori mai mult decât în sistemele clasice. Rezultatul? O bicicletă care putea ajunge de la 56 km/h la 120 km/h. Într-o lume în care viteza era limitată de benzină, Iarca vorbea deja despre electrice competitive, despre mașini mai rapide și despre o industrie auto schimbată din temelii. OSIM îi brevetează invenția în 1992, dar o trece „la secret”: timp de 20 de ani, statul român nu avea voie să spună nimic. Secretul, însă, costa: 80.000 de lei pe an, plătiți de inventator.

Medalii, miniștri și uși care trebuie „unse”

În 1993, Iarca află întâmplător că invenția sa câștigase medalia de aur la un salon internațional de inventică de la Bruxelles, premiu în valoare de 35.000 de dolari. Doar că el nu fusese acolo. Medalia și banii fuseseră ridicate de Dumitru Palade, ministrul cercetării de atunci, care explicase belgienilor, vag, că autorul e „un inginer bucureștean”. Urmează audiențe, amenințări cu judecata, promisiuni de finanțare, hârtii semnate și, inevitabil, realitatea românească a tranziției: un jurist îi explică, jenat, că pentru a primi banii trebuie „unse niște uși”. Nu cu puțin: aproape jumătate din sumă. Iarca rupe hârtia și pleacă. Petre Roman, Victor Ciorbea, alți oficiali – nimeni nu rezolvă nimic. Proiectul rămâne în buzunar, iar fabrica de biciclete de la Tohan nu vrea să-și transforme fluxul tehnologic pentru o invenție „prea scumpă”.

De la bicicletă la farfuria zburătoare

Saltul de la bicicletă la OZN vine prin mercur. Inventatorul refuză să dea detalii tehnice, dar susține că motorul cu mercur a fost testat și a dat rezultate uluitoare: dispozitivul ar fi țâșnit pur și simplu spre cer și s-ar fi pierdut. Cuplat cu sistemul de amplificare, mecanismul ar putea imprima vehiculelor viteze inimaginabile. Cu cinci astfel de motoare, spune el, un vehicul spațial ar putea străbate distanțe interstelare mai rapid decât rachetele actuale. Militar, impactul ar fi devastator: rachete balistice care ar ajunge de pe un continent pe altul în trei minute, nu în 20–30. „Dacă aș vinde patentul sârbilor, într-o lună ar putea bombarda Statele Unite fără ca Pentagonul să reacționeze”, declara Iarca, perfect serios.

Statul nu crede, extratereștrii veghează

În paralel, o altă figură apare în această epopee: inginerul Grigore Nica, născut în 1946, pasionat de zbor din copilărie, aeromodelist, absolvent de Politehnică, cercetător în metalurgie și inventator obsedat de anularea gravitației. Nica merge și mai departe: vorbește despre discuri rotitoare, forță centrifugă, energie cinetică și propulsie prin „aruncări succesive în zig-zag”. În 2000, ajunge chiar la discuții cu MApN, Academia Tehnică Militară și agenții de cercetare militară. Între timp, e invitat în SUA de Center for the Study of Extraterrestrial Intelligence, își face pagină de internet și susține că Pământul este supravegheat de extratereștri care intervin discret pentru a preveni un război mondial. Relatări cu OZN-uri care aspiră centuri de ace de cupru din orbită, cu mașini pornite singure și cu lumini misterioase completează tabloul.

O Românie care nu știa ce pierde

Privită azi, povestea pare o combinație de geniu, paranoia, SF și birocrație absurdă. Dar în anul 2000 era tratată cu seriozitate. Exista OSIM, existau brevete, existau discuții cu miniștri, cu armată, cu institute. Și exista, mai ales, un tipar: inventatorul român genial, singur, neînțeles, refuzând să-și vândă ideea afară și sperând până în ultima clipă că statul român va crede în el. OZN-ul românesc nu a decolat niciodată oficial. Dar povestea lui spune mult mai mult despre România acelor ani decât despre extratereștri: despre frică, despre corupție, despre lipsa de viziune și despre cum, uneori, realitatea bate orice „Dosarele X”.

CITEȘTE ȘI: Dezastru la Bac. Anii 2013–2014, când școala românească s-a privit în oglindă și n-a mai recunoscut nimic

 Când statul francez a plătit ca să intre în România. Scandalul Imprimeriei Naționale, un contract ratat și o mită care a traversat granițele