Bucureștiul imediat după Marea Unire, o scurtă ocheadă

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

În 1918 existau foarte puține străzi asfaltate în București, iar caii încă depășeau semnificativ numărul automobilelor din localitate. Inevitabil, mirosul de bălegar persista în toate colțurile Micului Paris. Să ne întoarcem 100 de ani în timp, așadar, pentru a fi martori la realitatea marelui nostru oraș de acum patru generații.

Celălalt miros predominant din capitala de acum 100 de ani era cel de ”benzină albastră”, sau benzină Ethyl-Unirea, un sortiment de benzină mai blândă cu motoarele proaspăt inventatelor automobile dar cu un miros înțepător și devenit celebru în presa și mentalul popular ale vremii, așa cum ne dezvăluie Ioana Pârvulescu în volumul ”Întoarcere în Bucureștiul interbelic”. Mașinile erau invenții, ca să ne înțelegem, încă foarte rare, într-un oraș care în 1923 avea, deocamdată, doar 23 de străzi electrificate, alte câteva sute luminate încă pe bază de petrol, iar restul miilor de străduțe inundate de lumina lunii.

În deceniul care urmează, începând cu 1930, încep să dispară din trafic atât căruțele, cât și cărucioarele trase cu mâinile ale comercianților. Ultimele șapte tramvaie trase de cai sunt retrase din circulație în 1931.

În 1935, se iau primele măsuri de curățire profundă a orașului, principala acțiune a autorităților fiind asanarea și curățarea Dâmboviței. Imediat după proces, râul care a traversat dintotdeauna orașul era înțesat cu anunțuri care repetau același mesaj cu tâlc:, concluzie a proaspetelor lucrări ”Fiți prudenți, lacul este adânc!”.

Înspre sfârșitul anilor ’30 este refăcut Arcul de Triumf (a cărui poveste am spus-o într-un episod anterior) și se construiește istoricul bloc ”Adriatica”, despre care se cuvine să povestim mai multe în episodul viitor

Material realizat în cadrul „București-Centenar”- Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic