Copiii cu ADHD sunt adesea considerați neatenți, agitați și incapabili să se concentreze suficient de mult asupra unei lecții, însă medicul Mihail Pautov propune o perspectivă cu totul diferită asupra acestei tulburări. Într-o intervenție publicată pe pagina sa de socializare, medicul explică de ce atenția care sare permanent de la un stimul la altul ar fi putut reprezenta un avantaj pentru supraviețuirea oamenilor și de ce un copil care nu poate sta liniștit într-o clasă ar putea avea, în realitate, abilități pe care sistemul de învățământ nu știe să le valorifice.
ADHD, o tulburare de atenție sau o formă de hiperatenție?
Atunci când vorbim despre ADHD, ne gândim de obicei la un copil care nu poate urmări explicațiile profesorului, care se lasă distras de orice zgomot și care întâmpină dificultăți atunci când trebuie să stea concentrat asupra unei singure activități. Mihail Pautov consideră însă că această imagine nu spune întreaga poveste și sugerează că atenția copilului nu este neapărat absentă, ci orientată către mult mai multe lucruri din jurul său.
Medicul pornește de la o situație familiară părinților și profesorilor: o lecție de 50 de minute în timpul căreia elevului i se cere să ignore tot ce se întâmplă în jur și să urmărească exclusiv ceea ce se predă.
„ADHD înseamnă tulburare de atenție. Noi așa îi zicem, tulburare de atenție, că nu poți să fii atent la o lecție de 50 de minute, tulburare de atenție, dar de fapt este o hiper-atenție. Deci copilul cu ADHD nu poate să stea 50 de minute la lecție, pentru că imediat ceva îl distrage, un zgomot de afară îl distrage și el gata, nu mai e.”
De ce ar fi putut fi persoanele cu ADHD esențiale pentru supraviețuirea unui trib
Pentru a explica felul în care privește această particularitate, Mihail Pautov propune un exercițiu de imaginație și ne întoarce în vremurile în care oamenii trăiau în comunități mici, iar pericolele puteau apărea în orice moment.
Într-un asemenea sat, majoritatea oamenilor erau concentrați asupra activităților zilnice, de la cultivarea pământului până la pregătirea hranei sau confecționarea diferitelor obiecte. Însă, în viziunea medicului, tocmai persoana care nu reușea să își mențină atenția asupra unei singure sarcini putea observa ceea ce ceilalți treceau cu vederea.
Un foșnet repetat la marginea satului, aparent neimportant pentru cei ocupați cu munca, putea anunța apropierea unui animal de pradă. Iar cel care reacționa la fiecare zgomot putea deveni persoana capabilă să identifice pericolul înaintea tuturor.
„Dar, de fapt, ce avantaj evolutiv are asta într-un trib? Când toată lumea stă și lucrează într-un sat, da? Stai, coși ceva, faci ceva la pământ, faci ceva la grâu, și ai o persoană cu ADHD în sat, care e singura persoană care aude acel foșnet de frunze, care se repetă o dată la un minut și care este dat de un tigru, care face un pas pe minut, până când o să sară în sat și o să mănânce jumate de oameni.”
Omul considerat neatent ar fi putut deveni salvatorul comunității
Mihail Pautov merge mai departe cu această comparație și arată că o caracteristică privită astăzi ca o dificultate ar fi putut avea o cu totul altă valoare într-un mediu în care supraviețuirea depindea de vigilență.
Persoana care nu putea rămâne concentrată asupra muncii din sat era, în scenariul prezentat de medic, tocmai cea care observa mișcările suspecte din apropiere. În timp ce ceilalți își continuau activitățile, aceasta putea identifica amenințarea și avertiza comunitatea înainte ca pericolul să se transforme într-o tragedie.
„Fix persoana care are ADHD este cea care nu se poate concentra la treburile din sat, dar de fapt stă vigilentă și aude acel sunet și-i atenționează pe ceilalți și-i salvează.”
Prin această imagine, medicul încearcă să arate că aceeași persoană poate părea nepotrivită pentru o anumită activitate, dar poate avea un rol extrem de important într-o situație complet diferită. Ceea ce într-o sală de clasă este interpretat drept lipsă de concentrare ar putea fi privit, în exemplul său, ca o capacitate de a observa rapid schimbările din mediul înconjurător.
„Poate că nu copilul cu ADHD e problema”. Mihail Pautov pune sub semnul întrebării felul în care funcționează școala
Pornind de la această comparație, Mihail Pautov revine la situația copiilor care trebuie să petreacă ore întregi în bănci, urmărind lecții și rezolvând probleme care presupun concentrare îndelungată.
Medicul îi descrie pe acești copii drept persoane care ar putea avea o atenție deosebită pentru anumite lucruri, dar care întâmpină dificultăți atunci când li se cere să își îndrepte atenția exclusiv asupra unei activități impuse.
În opinia sa, problema ar putea să nu fie întotdeauna copilul, ci faptul că mediul în care acesta învață nu este construit pentru particularitățile sale. De aici apare și întrebarea dacă școala nu ar trebui să ofere condiții diferite pentru elevii care au alte nevoi de învățare.
„Cum ar fi să stai 50 de minute într-o clasă și să te concentrezi la o problemă dată, când tu de fapt ești un super vânător de elită, cu o hiper-atenție și cu o hiper-focalizare pe anumite lucruri foarte importante, care nu poți să stai loc. Și atunci poate nu el, acel copil cu ADHD e problema. poate că de fapt clasa e problema. Sau nici măcar clasa nu e problema, ci lipsa unei clase special făcute pentru el și pentru nevoile lui.”
Mesajul medicului Mihail Pautov schimbă astfel perspectiva asupra copilului care nu poate sta liniștit la ore. În loc să fie privit doar ca un elev care nu reușește să respecte ritmul clasei, acesta ar putea fi înțeles și prin prisma particularităților sale, care, în alte împrejurări, ar putea avea o valoare importantă.
Ideea centrală a intervenției este că un copil cu ADHD nu ar trebui definit exclusiv prin dificultățile pe care le întâmpină la școală, iar modul în care este organizată educația ar putea avea un rol esențial în felul în care aceste particularități sunt înțelese și valorificate.