Cât timp pot sta părinții acasă cu copilul în Europa. Diferențele dintre România și celelalte țări

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne în Discover

Pentru un părinte, venirea pe lume a unui copil schimbă totul, inclusiv planurile de serviciu și veniturile familiei. Iar când vine vorba despre perioada în care mama sau tata poate rămâne acasă cu cel mic, Europa are reguli cât se poate de diferite.

În timp ce în România concediul poate ajunge la doi ani, în alte state părinții au la dispoziție sute de zile, își pot împărți perioada între ei sau pot reveni treptat la serviciu fără să piardă complet sprijinul financiar. În România, regula este destul de clară pentru părinții care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege: concediul pentru creșterea copilului poate fi acordat până când acesta împlinește doi ani. Pentru un copil cu dizabilitate, perioada se poate întinde până la trei ani.

Cât timp poate sta un părinte acasă cu copilul în Europa

Indemnizația reprezintă 85% din media veniturilor nete realizate în perioada de referință stabilită de lege, însă suma este încadrată între un prag minim și unul maxim.

Pe hârtie, perioada pare generoasă. Problema apare atunci când România este comparată cu alte sisteme europene, pentru că unele țări fac o diferență foarte clară între timpul în care părintele poate lipsi de la serviciu și perioada în care primește efectiv bani.

Cât timp pot sta părinții acasă cu copilul în Europa. Diferențele dintre România și celelalte țări

Suedia vine cu unul dintre cele mai interesante sisteme pentru părinți. Pentru fiecare copil sunt disponibile 480 de zile de indemnizație parentală, care pot fi împărțite între cei doi părinți în cazul custodiei comune. Din acest total, 390 de zile sunt calculate în funcție de venitul părintelui, în timp ce 90 de zile sunt acordate la un nivel fix. Marea surpriză este însă flexibilitatea.

Părinții nu sunt obligați să consume toate zilele imediat după naștere. În anumite condiții, o parte dintre ele poate fi păstrată pentru mai târziu și folosită până când copilul ajunge la vârsta de 12 ani sau termină clasa a V-a.

Există inclusiv posibilitatea ca un număr limitat de zile să fie transferat unei alte persoane care îngrijește copilul, cum ar fi un bunic.

Germania poate părea, la prima vedere, campioana concediului parental. Acolo, fiecare părinte poate beneficia de până la trei ani de Elternzeit pentru fiecare copil. O parte din această perioadă poate fi folosită ulterior, între vârsta de 3 și 8 ani a copilului. Dar aici apare diferența esențială: concediul și indemnizația sunt lucruri diferite. Sprijinul financiar se numește Elterngeld și are reguli proprii. Părinții pot opta, în funcție de situație, pentru variante precum Basiselterngeld sau ElterngeldPlus.

Aceste forme permit inclusiv combinarea perioadei de sprijin cu revenirea parțială la locul de muncă. Așadar, cei trei ani reprezintă în primul rând perioada în care părintele are dreptul la concediu parental, nu trei ani în care primește automat aceeași indemnizație.

Cum e în Franța și Spania

Și Franța le permite părinților să își întrerupă sau să își reducă activitatea profesională pentru o perioadă lungă. În condițiile prevăzute de legislație, concediul parental poate fi prelungit până la aniversarea de trei ani a copilului. Din nou, însă, durata concediului nu trebuie confundată cu perioada în care părintele primește sprijin financiar.

Franța are prestația PreParE, iar atât durata, cât și cuantumul acesteia depind de situația familiei și de numărul copiilor.
Prin urmare, nici aici formula „trei ani acasă” nu trebuie interpretată drept „trei ani plătiți la același nivel”.

Spania a ales o formulă diferită. Fiecare părinte are dreptul la 19 săptămâni pentru nașterea și îngrijirea copilului, iar indemnizația este, în condițiile legii, de 100% din baza de calcul. În cazul familiilor monoparentale, perioada urcă la 32 de săptămâni. Primele șase săptămâni sunt obligatorii imediat după naștere și trebuie luate fără întrerupere. Restul perioadei poate fi organizat cu mai multă flexibilitate.

Aici diferența față de România este evidentă: numărul de săptămâni este considerabil mai mic, însă dreptul este construit astfel încât ambii părinți să aibă propria perioadă de concediu.

România rămâne în zona concediilor lungi

În România, părintele eligibil poate rămâne în concediu pentru creșterea copilului până la vârsta de doi ani, respectiv trei ani în cazul copilului cu dizabilitate. Indemnizația este calculată la 85% din media veniturilor nete din perioada relevantă, în limitele prevăzute de legislație.

Din acest punct de vedere, România oferă o perioadă consistentă de concediu indemnizat. Dar dacă privim imaginea de ansamblu, fiecare țară vine cu propria strategie.

Suedia pune accent pe flexibilitate și pe folosirea zilelor pe o perioadă lungă. Germania și Franța oferă o perioadă extinsă de protecție prin concediul parental, însă aceasta nu trebuie confundată cu durata indemnizației. Spania pune accent pe împărțirea responsabilității între părinți și pe o indemnizație ridicată raportată la baza de calcul.

Aici este, de fapt, marea diferență. Dacă privim strict numărul de luni în care un părinte poate rămâne acasă, România pare să ofere un avantaj important. Dar o comparație corectă trebuie să ia în calcul și cât se plătește, cât timp se plătește, cine poate beneficia de concediu, dacă zilele pot fi păstrate pentru mai târziu și cât de ușor poate fi combinat concediul cu munca.

VEZI ȘI: Părinții au început să participe la interviurile de angajare ale tinerilor din Generația Z. Angajatorii nu sunt deloc încântați
Vești bune pentru toți părinții din România! Ce sprijin promite Guvernul pentru familii până în 2030